Textul a fost publicat cu titlul „Cuvânt înainte” în volumul Graig Bartholomew și Michael Goheen, Adevărata poveste a lumii. Locul nostru în narațiunea biblică, trad. de Cosmin Lauran (Alba Iulia: Reîntregirea, 2017), 5-9.
Polemicile în jurul necesității sau al non-necesității unei teologii biblice sunt vechi, iar în arealul românesc sunt încă într-o fază incipientă. Cei mai mulți dintre teologii bibliști susțin necesitatea unor tratate de Teologie biblică. Cu toate acestea, eu am participat la o discuție jovială pe tema necesității unei Teologii biblice în timpul unei misiuni didactice la Institutul Saint-Serge de la Paris. Propusesem titlul unui curs introducând noțiunea „în teologia biblică”, iar după curs am avut o întâlnire cu mitropolitul Gabriel care m-a întrebat: chiar în teologia biblică, nu în Sfânta Scriptură? Atunci am înțeles că în mediul rus exista opinia potrivit căreia însăși Sfânta Scriptură este un tratat, și unicul, de teologie biblică. Nu am ripostat, dar chestiunea m-a urmărit multă vreme, fapt care m-a determinat să parcurg istoria acestei discipline și să încerc să schițez pentru mine o structură a unui astfel de tratat. Iată care este povestea Teologiei biblice.
Originea ei se găsește în sânul teologiei protestante. În secolul al XVIII-lea a apărut dezbaterea cu privire la distincția existentă între teologia sistematică și cea biblică. J.P. Gabler scria în 1797 lucrarea An Oration on the Proper Distinction Between Biblical and Dogmatic Theology and the Specific Objectives of Each, din care se poate observa că autorul adunase mărturii despre faptul că Biserica Creștină a cristalizat din vremuri foarte timpurii o Teologie Biblică în diferite forme[1]. Numai că termenul concret de teologie biblică a fost utilizat doar începând cu 1600 cu scopul de a discerne și de a aduna un discurs unificat și consistent teologic din Scripturile Vechiului și Noului Testament. Era, astfel, o primă lansare a ideii unității Scripturii. Autorul mai afirma că theologia biblica își are începutul deodată cu cristalizarea formei Sfintei Scripturi, deoarece din cadrul Revelației credincioșii au încercat să adune într-un op rezumativ istoria mântuirii, despre care se vorbește în acești termeni începând din Deut 26,5-9; Ne 9,737; Ps 77, 104,105 sau în Noul Testament: FAp 7; Evr 11.
Continuarea ideii se face prin identificarea Sfântul Irineu al Lyonului, a lui Origen și a părinților apologeți ca promotori ai primelor teologii biblice, pentru ca în epoca medievală să se realizeze o sinteză hermeneutică, care exploatând direcția alexandrină și cea antiohiană, completate de alte opere patristice aplicate, să ofere cele patru sensuri de abordare ale Sfintei Scripturi: literal (sau istoric), alegoric, moral (sau tropologic) și anagogic (sau spiritual). Se recunoștea, astfel, că în Scriptură sunt diferite niveluri de înțelegere care pot fi utilizate pentru întărirea credinței și a vieții Bisericii.
Perioada reformei va aduce o diversificare și o dezvoltare amplă a teologiei biblice. Sola Scriptura va duce la accentuarea sensului gramatical și literal; vor apărea opiniile istorico-critice: fixarea unor dicta probantia; orientarea pietistă, care pune în centru experiența personală și apoi critica istorică și abordarea gramatico-istorică. Spinoza, Semler, Baur, Zacharia[2], Hufnagel[3], Kaiser[4], De Wette[5], Eichrodt[6], Sellin[7], Procksch[8], Vriezen[9], Ed Jacob[10] Preuss[11], Von Rad[12], Westermann[13], Stuhlmacher[14], Frye[15], cu toții vor căuta o structurare proprie, de multe ori calchiind tratatele de teologie sistematică sau abordând calea comparatistă și vorbindu-ne de la tema Dumnezeului Mântuitor și Istoria, până la Dumnezeul binecuvântător și Creația, toate înscriindu-se în tema generică a istoriei mântuirii. Acum avem în față o nouă direcție, direcția narativă – istoria ca povestire: Craig G. Bartholomew & Michael W. Goheen, Adevărata poveste a lumii, locul nostru în narațiunea biblică. Aceste dezvoltări anterioare abordării naratologice au adus cu ele unele diminuări ale aspectului revelat al Scripturii: mai întâi s-a optat pentru canonul deschis, iar în cele din urmă Biblia a fost și este abordată ca o colecție de texte.
Când observi acest tumult de tratate te întrebi: ce a determinat această prolificitate? Răspunsul nu poate fi decât unul: renunțarea la Părinți, renunțarea la Sfânta Tradiție. Iată de ce în 1936 s-a clamat în chip obiectiv: „Înapoi la Părinți”. Și totuși, actul de abordare exegetică a Scripturii poate genera sinteze teologice, numai că acestea ar trebui să fie rodul punerii împreună a celor patru sensuri și nu abordarea lor izolată. După aceasta ar trebui să se cunoască faptul că o teologie dorește să îl facă cunoscut pe Dumnezeu, deci nuce-le este cunoașterea lui Dumnezeu și abia apoi vom vorbi despre modurile în care omul și creația se împărtășesc de aceasta. E necesară o teologie biblică, dar în chipul sintezelor realizate de Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Damaschinul sau Sf. Fotie.
Când am primit lucrarea lui Craig și Michael am avut mai întâi o reacție de reținere: o poveste?! Dar lucrurile s-au schimbat atunci când am înaintat în lecturare. Modul de rezumare a textului biblic este centrat pe acțiunea de evidențiere a lucrării directe a lui Dumnezeu în vederea întemeierii Împărăției, a alegerii unui popor pentru lucrarea mântuirii, a venirii Împăratului, a lucrării Bisericii și a venirii din nou a aceluiași Împărat. Perspectiva din care pleacă cei doi autori este la fel de importantă: urmărind realizarea unei inculturări eficiente, abordează mai întâi chestiunea metanarațiunii, dar, în același timp, țin cont de nivelul restrâns de cunoștințe al destinatarilor (studenții de anul I) și încearcă să determine, prin punctările lor exprese, o îndemnare/provocare la lecturarea Scripturii și la identificarea faptului că ea se adresează fiecăruia în chip special și de aceea trebuie să te regăsești în text, ca mai apoi să treci la întruparea lui.
Din această perspectivă, ținta este de factură misionară și de reafirmare a unității și a caracterului revelat al textului. Lecturând vom putea observa că la fiecare subdiviziune de text există un punct culminant al narațiunii, de genul „în această narațiune putem descoperi sensul istoriei neamului omenesc, deci și sensul vieții tale sau al vieții mele… problema este serioasă, întrucât esența creștinismului este aceea că el oferă o poveste care e a întregii lumi. Ea este un adevăr public” sau „ideea creației prin cuvânt menține distincția supremă dintre Creator și creatură. Creația nu poate fi considerată nici pe departe o emanație din Dumnezeu, o revărsare a ființei Sale sau a naturii Sale divine, ci un rezultat al voinței Sale personale. Singura continuitate dintre Dumnezeu și lucrarea Sa e dată de cuvântul Său”.
Fixările cronologice ale evenimentelor biblice ne arată cum textul revelat curge în creuzetul cultural al omenirii pentru a-l determina pe om să observe și să înțeleagă actele providenței divine din acea lectio historiae Israel. Acolo unde nu poate, el are un sprijin real în Hristos, Care a citit și a interpretat în cheia Împărăției veșnice Vechiul Testament sau poate veni la Epistole si la Apocalipsă pentru a înțelege realismul întoarcerii Împăratului.
Așadar, cele șase acte ale dramei sunt dezvoltate în structuri narative ce împlinesc în chip evident un scop misionar, dar și unul apologetic. Expunerea schițată și interludiile limpezesc și mai mult pe cititor captivându-l și introducându-l ca parte vie în narațiune.
Este foarte important actul traducerii, traducătorul având puterea de a te capta sau de a te îndepărta de text. În cazul traducerii de față, traducătorul a fost marcat de obsesia fidelității față de text și a mers spre o traducere literală, dar aceasta se datorează faptului că e un bun cunoscător al lexicului Misiologiei și atunci a rămas în firescul curgător al ideilor oferindu-ne o mostră de inculturare. Laudă lui și tuturor celor ce vor citi!
[1] Scobie, Charles H.H., “History of Biblical Theology”, în New Dictionary of Biblical Theology, T. Desmond Alexander and Brian S. Rosner (eds.), pp. 11-20, Downers Grove, III: InterVarsity, 2000.
[2] G. T. Zacharia, Biblische Theologie (1771-75).
[3] W. F. Hufnagel, Handbuch der biblischen Theologie (1785-89).
[4] G. P. C. Kaiser, Die biblische Theologie (1813-21).
[5] W. M. L. de Wette, Biblische Dogmatik des Alten rind Neuen Testaments (1813).
[6] W. Eichrodt, Theologie des Alten Testaments (1933-39).
[7] E. Sellin, Theologie des Alten Testaments (1933).
[8] O. Procksch, Theologie des Alten Testaments (1949-50).
[9] T. C. Vriezen, Outline of Old Testament Theology (1970; 1949 în limba olandeză).
[10] Ed. Jacob, Theologie de l’Ancien Testament (1955).
[11] H. D. Preuss, Theologie des Alten Testaments (1991-92).
[12] G. von Rad, Theologie des Alten Testaments (1957-60).
[13] C. Westermann, Theologie des Alten Testaments in Grundzugen (1978).
[14] P. Stuhlmacher, Wie treibt man Biblische Theologie?/How To Do Biblical Theology (1995).
[15] N. Frye, The Great Code: The Bible and Literature (1981).
