Meditație rostită cu prilejul Serilor duhovnicești din Postul Nașterii Domnului, în Catedrala Mitropolitană, 2 decembrie 2010.
Numai atunci sufletul nostru este ferit de întristare, când făptura noastră umblă după ceasul veşniciei, când caută acea clipă fericită în care totul devine împărtăşire a fericirii celei veşnice.
Astfel, trebuie să înţelegem că e potrivit să parcurgem, să intrăm în orizontul cuvintelor Scripturii, ca din cuvântul şi din cunoaşterea lui Dumnezeu în noi, în lumea aceasta în care trăim, să se reverse trezvia, să se reverse putinţa, capacitatea extraordinară a noastră de a rămâne întru rugăciune şi priveghere. Pentru că dacă dorim să vorbim despre întristare, pentru dumneavoastră aş pleca de la un cuvânt pe care îl găsiţi în Evangheliile sinoptice, începând de la Matei şi până la Luca. Este vorba despre acea pericopă în care ni se vorbeşte că Mântuitorul Iisus Hristos, după ce a rostit sfaturile către ucenicii Săi, S-a retras împreună cu ei în Grădina Ghetsimani şi acolo i-a luat pe trei dintre ucenicii Săi de o parte şi i-a rugat: Rugaţi-vă şi privegheaţi împreună cu Mine, căci întristat este sufletul Meu până la moarte (Matei 26,37; Marcu 14,34; Luca 22,40). Dacă citiţi însă, veţi vedea în Evangheliile sinoptice că nu întotdeauna cuvântul acesta, întristat este sufletul Meu, e pus pe buzele Mântuitorului. Când vine de la prima stare de rugăciune, Mântuitorul îi găseşte pe ucenici dormind. Iar evanghelistul spune că ei, ucenicii, adormiseră de întristare (Luca 22,40). Şi poate e potrivit, văzând care este sensul rostirii Evangheliei, să ne întoarcem măcar o clipă înspre Părinţii care au înţeles că rostul existenţei noastre în lumea aceasta este rugăciunea şi privegherea, din care se zămisleşte întotdeauna nădejdea învierii şi de aici starea de fericire. Şi v-aş zice un cuvânt din învățăturile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Acesta, meditând pe tema celor opt duhuri cu care trebuie să ne luptăm – despre care vorbise cu mulţi ani înainte un alt român, Sfântul Ioan Cassian (n.n. vedeţi Cuvântările sale morale) –, spune că există două feluri de întristare: una care ucide sufletul şi alta care sfinţeşte făptura omului. Spune în acest sens, cartea Înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: Păziţi-vă sufletele voastre de întristare (Sirah 30,21.23). Şi cu toate acestea, auziţi ce zice Psalmistul – şi cuvântul acesta îl auziţi la fiecare Utrenie, în fiecare dimineaţă: Mâhnit este duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult, cugetat-am la toate faptele mâinilor Tale. Tins-am către Tine sufletul meu ca un pământ însetoşat (Psamul 142,4-6).
Așadar, făptura noastră – de aceea ne zice înţeleptul – nu a fost zidită de Dumnezeu pentru întristare; nu a fost zidită pentru a face cum zice, de pildă, Patriarhul Iacov: M-aţi întristat şi întru întristare voi plânge până mă voi coborî la fiul meu în Şeol (Facerea 37,35). Dacă ne vom raporta la faptul că vor veni peste noi zile de întristare, în care întru întristare vom mânca puţinătatea pâinii noastre şi întru întristare vom bea puţinătatea apei hărăzite nouă (Iezechiel 4,16-17), atunci ne vom întoarce înspre cuvântul înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, care ne spune că fata cea înţeleaptă aduce mult câştig soţului său, însă cea care trăieşte întru fărădelege aduce mare întristare maicii sale (Sirah 26,1-9).
N-am fost zidiţi pentru această întristare, dar în firea noastră, în făptura noastră, în carnea noastră este acest duh al întristării, dar numai atâta vreme cât carnea este lipită de pământ. Numai atunci când trupul nostru, când inima noastră se alipeşte de Domnul, când peste el Se odihneşte suflarea Duhului Sfânt, atunci duhul întristării se depărtează de la noi şi cel mult de noi se apropie, cum zice Sfântul Apostol Pavel, întristarea cea după Dumnezeu (2 Corinteni 7,9-11). Pentru că ţi-ai dori şi mai mult, cum spune Sfântul Simeon Teologul, să te adânceşti, să te curăţeşti, să te împărtăşeşti, să bei din izvorul acesta al harului, care îţi dă ghes, care te împinge, care te înalţă, care te face să simţi că făptura ta este destinată împărtăşirii, comuniunii cu Creatorul său, comuniunii cu Tatăl nostru Cel din ceruri.
De aceea, în lăuntrul nostru este această înclinaţie, este această pornire. Câţi dintre noi nu ne întristăm că nu iese planul după vrerea noastră? Câţi dintre noi nu ne întristăm că nu ni se dă atenţia cuvenită din partea semenului nostru? Câţi nu ne întristăm, de pildă, pentru un fapt banal? Poate ar trebui să auzim cuvântul din Epistola către Evrei: Pentru puţini din lumea aceasta, mustrarea nu aduce întristare, deşi întotdeauna mustrarea cea după Dumnezeu, mustrarea cea dreaptă zămisleşte belşug de fericire (Evrei 12,11). Dar câţi dintre noi acceptă starea aceasta? Şi oare, de ce? De ce ne prinde atât de repede duhul acesta al întristării? Am putea să urmăm mai multe căi pentru a găsi o explicaţie, dar oare aceasta ne trebuie nouă? Zice: nu mi-ar trebui aceasta, ci am nevoie de îmbrăţişarea Ta, Părinte, când îmi dau seama că rătăcesc pe căile cele întunecate ale lumii acesteia și, astfel, rătăcind, nu-mi mai trebuie nicio explicaţie. Nu trebuie să las mintea mea nici măcar pentru o clipă să alunece în sfera explicaţiilor, a justificărilor puerile, căci dacă am făcut aceasta, sunt pierdut. Ci din adâncul sufletului meu trebuie să-I strig: „Am nevoie de braţul Tău cel plin de tămăduire, am nevoie de mâna Ta, care l-a ridicat pe Petru din valurile cele învolburate, am nevoie Părinte de îmbrăţişarea Ta”.
Şi aţi auzit în seara aceasta cât de frumos s-a cântat la strană cea de-a doua stihiră, ce glăsuia despre curăţia minţii. Numai atunci când îţi păstrezi curăţia minţii nu cazi în sfera justificărilor. Căci în mintea curăţită de gândurile cele rătăcitoare, se aşază cuvântul lui Dumnezeu, se aşază cuvântul Evangheliei, precum se aşază sub brazdă bobul de grâu. Şi aşezându-se astfel cuvântul lui Dumnezeu, el începe să zămislească şi germinează întru mintea noastră gândul învierii. Și fiindcă în această zi îl sărbătorim pe Proorocul Sofonie, întoarceţi-vă puţin în cartea Proorocului, în Sfânta Scriptură, şi vedeţi că zice: Aşteptaţi-Mă, zice Domnul, până în ziua când Mă voi scula ca mărturie! (Sofonie 3,8). Întru aceasta ne îndeamnă proorocul: să-L aşteptăm pe Mântuitorul Iisus Hristos întru mărita Sa înviere, până când El Se va scula şi va fi nouă mărturie, va fi întărirea nădejdii noastre. Când ne întristăm, în mintea noastră îngrămădim gânduri, care în loc să o lumineze, o întunecă. Şi atunci când mintea noastră se întunecă, cât de aproape suntem de cuvintele Mântuitorului ce zice: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor? (Matei 5,16). În clipa în care avem mintea întunecată, suntem un principiu, suntem un izvor al neliniştii în lumea aceasta. Părinţii spun că atunci nu mai vrem să-l vedem nici pe semen, nu mai vrem să vedem pe nimeni, nu mai vrem să lucrăm nimic, ne retragem în noi înşine. Niciodată să nu vă lăsaţi pradă gândului acestuia, pentru că nimic nu putem face fără de Dumnezeu!
Aţi auzit cuvintele care s-au spus, nu demult, în Evanghelia după Marcu: Și cine poate să se mântuiască? Şi Mântuitorul le-a răspuns: Cele ce sunt cu neputinţă la om sunt cu putinţă la Dumnezeu (Marcu 10,26-27). Când dobândim mintea curăţită – și nu mintea luminată, mintea cea iscoditoare, înţepătoare, ispititoare, ci mintea curăţită ca şi cerul fără nori, pe care apare Soarele dreptăţii –, acolo începe, prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, să Se nască, să Se zămislească, Mântuitorul Iisus Hristos. Acolo începe să se zămislească gândul Său cel plin de iubire, de înţelepciune, care ne scoate din întunericul veacului acestuia şi din rătăcirea în meandrele lumii acesteia şi ne îndreaptă întotdeauna spre braţele părinteşti, care ne aşteaptă. Deci, dacă vreţi cu adevărat să trăim întru naşterea şi întru învierea Mântuitorului, trebuie să ne curăţim minţile noastre pentru ca apoi, ele fiind restaurate şi unindu-se întru această curăţie cu focul dragostei inimii noastre, să ne înalţe pe noi dintru întristare, întru bucurie. Pentru că cel care are gândul învierii în mintea şi în inima sa, începe să crească, să înflorească ca şi florile împărăţiei cerurilor, ca şi florile învierii. Şi atunci, pentru el răsună neîncetat cuvintele cele dintâi, pe care Mântuitorul le-a rostit ucenicilor după înviere: Fiilor, bucuraţi-vă! (cf. Matei 28,9). Atunci, în noi, zice Apostolul Pavel, începe să se zămislească şi prin noi se seamănă în lumea aceasta duhul iubirii, duhul păcii, duhul îndelungii-răbdări (Galateni 5,22-23). În noi se zămisleşte duhul pe care vi l-aş dori tuturor: cel al vestirii lui Dumnezeu. Pentru că nu-i de ajuns să ajungi tu, sau oricare dintre noi, să-L cunoaştem pe Dumnezeu, ci trebuie să-L împărtăşim pe Dumnezeu lumii acesteia. Numai atunci când Îl cunoaștem pe Dumnezeu, chiar dacă peste lume se abat zile de restriște, întristarea stă departe de inimile noastre. Ea este un lucru pe care nu ni-l dorim, este un rod pe care vrem să-l lăsăm pământului veacului acestuia, căci ne-am semănat de acum şi mintea şi inima în pământul cel roditor al veşniciei.
Cugetaţi în voi înşivă şi pricepeţi: întristarea este, pe de o parte, păcat pentru că ea ucide sufletul, îl sufocă, îl întunecă, îl desparte de strălucirea Soarelui dreptăţii, îl îndepărtează de Răsăritul cel de sus; dar, pe de ată parte, ar trebui totuşi, din când în când, în lumea aceasta trăind, să ne aducem aminte că trebuie să nutrim şi noi măcar o clipă după darul acesta al întristării celei după Dumnezeu. Întristarea cea după Tine trebuie să o dobândim în clipa în care ni se pare că Te-ai îndepărtat de noi, Doamne. Atunci, vă rog frumos să faceţi numai un lucru şi să vedeţi cât de bine este şi cât de frumos o să vă simţiţi în clipa aceea: plecaţi genunchii în rugăciune şi începeţi să privegheaţi la cuvântul lui Dumnezeu, Care ne spune că dacă Hristos a înviat şi noi vom învia, că dacă Hristos S-a născut şi noi ne naştem în Împărăţia lui Dumnezeu. Privegheaţi la acest cuvânt şi veţi vedea că atunci mintea se linişteşte, inima se aprinde şi din tine, lumii, începe să se vestească întristarea cea după Dumnezeu, ca bucurie şi fericire veşnică. Amin.
Ioan Chirilă, Ipostazieri ale Cuvântului (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2018).
