Judecata lui Dumnezeu și iubirea celor mai mici ai Săi

Meditație rostită în Duminica lăsatului sec de carne, a Înfricoșătoarei Judecăți, în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.

Ne aflăm pe calea care duce spre Înviere. Oare avem de ce să ne înfricoşăm? Cel care a găsit smerita rugăciune a vameşului, va spune: „nicidecum, vino Doamne!” Cel care şi-a venit în sine, ne arată că păşim spre braţele părinteşti şi ne îndeamnă, zicând şi el: „nicidecum, ci vino, Hristoase, şi ascunde-Mi cu Tine în Tatăl veşnicia firii mele!” Iar cei care astăzi am auzit cuvântul Evangheliei şi suntem încredinţaţi că Fiul lui Dumnezeu vine a doua oară, spunem: „nicidecum, căci din cuvintele dulci buzelor mele (ale Evangheliei), am dobândit toată priceperea şi văd calea, căci lumină îmi sunt; şi iarăși întrevăd făclia vâlvâietoare a heruvimului şi ştiu să grăiesc că, iată, Domnul vine!” Şi nu ne înfricoşăm, căci ştim că El este plinirea nădejdii noastre.

Cuvintele Domnului, cuvinte lămurite în foc precum aurul în topitoare, sunt pentru noi încredinţare şi izvor de înmulţire a credinţei, căci nu ai cum să nu te cutremuri şi nici cum să nu te înfricoşezi când, în susurul rugăciunii, Îi auzi paşii pe cale şi în jur vezi cădere, sfărâmare, dezbinare, suficienţă de sine, nepăsare. Te înspăimânți, deoarece fiecare cădere este şi căderea ta, fiecare rupere este şi o sfâşiere din tine. Te înfricoşezi, deoarece îi vezi chipul frumos cum e sluţit în lut şi cum e înecat în foc şi lăcrimezi şi strigi: „ai milă de noi, nu-Ţi întoarce faţa Ta, nu ne uita până în sfârşit, iar dacă ei se duc acolo, Tu Cel care ai fost răcoare în cuptor şi lumină în iadul cel mai de jos, fii nouă totul întru toate!” E un paradox, El vine, împărăţia Sa se apropie, şi noi nu venim. Oare chiar nu mai ştim să păşim în înviere? De aceea, trebuie să dobândim şi să ne înmulţim priceperea din cuvintele Lui.

Imaginea şi ideea înfricoşătoarei judecăţi ne vine din cuvintele vestirilor profetice. Ei, profeţii, au vestit venirea zilei Domnului şi, într-adevăr, nu au numit-o zi de bucurie, ci una întunecată, de încercare, fiind asociată de suita evenimentelor dramatice şi catastrofice (Isaia 13,6-9; Iezechiel 13,5; Ioil 1,15; 2,1-11; 3,14; Amos 5,18-20, Sofonie 1,7-14). Dar pentru noi, cuvântul isaianic are puterea de a ne încredinţa că, peste tot, cel care crede în Lumină, va străluci (Isaia 9,1).

Ziua aceasta este un ultim pas de încercare – aşa cum se poate vedea în icoana mânăstirilor moldave – din care se poate cădea şi de aceea rămâne în străfundul sufletului nostru un dram de neîncredere în noi înşine, ce nu poate fi spulberat decât prin rugăciune, care-i semn al legăturii noastre neîncetate cu El. De aceea, să ne îndemnăm, zicând: „înmulţeşte-ne credinţa, sporeşte cuvintele Tale în inima şi pe buzele noastre, când ne plecăm ridică-ne, Tu, Cel ce eşti începutul învierii tuturor”.

Până la acea zi, ştiută doar de Tatăl, dar cunoscută în Treimea cea pururea fiitoare, să înţelegem cât de necuprinsă şi neostoită este iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Şi de unde vom pricepe acestea, de unde dacă nu din Scripturi?

Când Mântuitorul S-a înălţat la ceruri, El ne binecuvânta, iar îngerii ne vesteau a doua venire (Luca 24,51; Faptele Apostolilor 1,9-10). Aşadar, întregul orizont al călătoriei noastre înspre Împărăţia lui Dumnezeu este un orizont al nădejdii, animate de credinţa noastră în cuvintele care ne spun că astfel va şi veni (Faptele Apostolilor 1,11). Deci, noi păşim constant spre încredinţarea cuvintelor Lui, spre venirea Lui. Se cuvine, aşadar, să înţelegem că, oricând ar fi ziua şi ceasul acela, pe noi trebuie să ne găsească mergând înspre El. Cât de plin de adevăr este cuvântul apostolului Pavel, care ne îndeamnă, ca prin slujirea noastră, să ne îmbrăcăm cu platoşa dreptăţii, mijlocul să ne fie încins cu adevărul, picioarele să ne fie gata de drum pentru Evanghelia păcii (Efeseni 6,14-15), căci şederea noastră aici este vremelnică şi se cuvine ca mereu să păşim spre creşterea noastră cea veşnică, din har în har.

Aşadar, cuvintele cu care începe pericopa de azi sunt cele care creează joncţiunea imaginii ideatice a momentului Înălţării Domnului, ce se cuvin a fi cunoscute nouă, căci ele reflectă unitatea transcendentă a slujirii hristice. Dar pentru a înţelege această unitate, este nevoie să ne ajutăm de două făgăduinţe făcute nouă de Hristos Domnul: unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18,20) şi celălalt cuvânt: iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,20). Şi din ele să înţelegem că această prezenţă continuă a Domnului cu noi, este cea care precizează telosul mergerii noastre, adică mergem spre ceea ce cunoaştem, spre Hristos Domnul slavei taborice şi al slavei Înălţării Sale. Acestea să le statornicim pentru a nu pierde din noi izvorul nădejdii noastre, Care nu este altul decât Domnul Cel Înviat şi împreună cu noi vecuitor.

Când înţelegem aceasta, pricepem de ce pericopa de azi foloseşte expresia unuia dintre aceştia prea mici ai Mei. Fiindcă tot El ne-a spus: de nu veţi fi ca şi copiii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor (Luca 18,16). Vedem cum se leagă întreolaltă cuvintele vestirilor şi putem înţelege că mergerea noastră spre Împărăţie este animată de aceste cuvinte ale veşniciei, prin care putem simţi dulceaţa şi mângâierile raiului, atunci când ele sunt aşezate pe buzele noastre, pe inimile celor care sunt prea mici, pe inimile celor care au nevoie de manifestarea responsabilităţii noastre pentru întregul neam.

Nu poţi să te mântuieşti singur; mântuirea este bucuria pe care o aduce într-un ambient o floare, o aduce cel puţin pentru doi; la fel şi chipul duhovnicesc, mângâie şi îndeamnă pe mulţi să se întoarcă la cuvintele mântuitoare, la aducerea aminte a faptului că şi în cer avem Părinte şi că, de aceea, fiecare dintre noi, prin slujirea noastră, trebuie să facem să se nască în inimă şi pe buzele tuturor cuvântul Avva, Părinte! (Galateni 4,6); „îţi mulţumesc pentru că, din iubirea fratelui, am priceput că, iubindu-mă, mi-ai trimis om ca să mă curăţesc şi să vin spre ospăţul Casei Tale, unde Fiu-Ţi mi se dăruieşte iar şi iar, ca să mânânc şi să nu înfometez şi să beau ca să nu mai însetez în veac. Iată-mă, Doamne, păşesc cu fratele meu în veşnica Ta fericire şi nu mă voi teme când întunericul se va revărsa, deoarece acum ştiu: la Tine, pentru noi, este răsăritul cel de sus”.

Să privim ce imagine ne aduce descoperirea de azi: Fiul vine întru slavă înconjurat de sfinţii îngeri şi stă pe tron. Să pricepem de aici că este vorba despre instaurarea în creaţie a domniei Fiului, a împărăţiei Sale şi, pricepând aceasta, să ne alăturăm celor care Îi cântă neîncetat sfinţenia, dar în acelaşi timp îşi mărturisesc micimea, zicând: vai mie, căci sunt cu buze necurate (Isaia 6,2-5; Iezechiel 1).

Să purcedem înspre a ne curăţi buzele, dezlipindu-le de tot cuvântul cel rău, de clevetire, de minciună, de judecată, de injurii şi de cuvântul necugetat; apoi să le aducem spre cărbunele cel curăţitor şi, din împărtăşire, pe ele să răsară, din inimă, cuvântul cel dulce ca mierea, al vestirii Tale cu care să-i luminăm pe cei furaţi de întunericul acestui veac; pentru ca şi peste ei să strălucească flacăra vâlvâietoare a heruvimului şi să-şi găsească, împreună cu noi, creşterea spre mintea lui Hristos. Căci El, cu timp şi fără de timp, este alături de noi, iar noi îi arătăm căldura conştiinţei noastre prin slujirea cu timp şi fără de timp a „celor prea mici” ai Săi. Aici însă aş vrea să surprind, pentru zilele rele de acum, câteva elemente de înţeles spiritual.

Se spune îndeobşte că în această pericopă, în chip profetic, ni se prezintă scenariul judecăţii finale şi criteriile acesteia. Putem vedea cum sunt despărţiţi cei răi de cei buni şi cum sunt puşi în întunericul cel mai dinafară. Şi aşa este, dar aş dori să auzim cuvântul Apostolului Pavel, care zice: în Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului (Galateni 5,17). Deci, dincolo de fapta asistării sociale a aproapelui, trebuie să avem în vedere realizarea roadelor Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea şi curăţia (Galateni 5,22-23). Pe acestea vă îndemn să le aşezaţi alături de fapta hrănirii, a adăpării, a ospitalităţii/xenofiliei, a cercetării celor din temniţe şi alături de smerenia ce face ca în noi să se aşeze adevărul, ce arată că ne-am încins mijloacele cu adevărul şi că suntem grăitori cu apostolii, mărturisind că nu am făcut decât ceea ce se cuvine şi că suntem slugi netrebnice. Şi iată de ce: pentru că am dat pâine, dar nu întotdeauna l-am dus spre „pâinea cea spre fiinţă”; pentru că i-am stins setea trupului, dar încă nu i-am dat „apa cea vie” a izvorului săpat de către Însuşi Duhul Său în puţul ce nu se năruie, al inimii; pentru că l-am primit în casă, dar încă nu era casa mea în chip desăvârşit locuire a Domnului şi n-a găsit încă cale spre Casa lui Dumnezeu.

Aş zice aici, în chip mai apăsat: nu i-am făcut loc încă în chip desăvârşit în inima mea şi până nu vom lucra această deschidere a inimii noastre spre toţi, încă vom rătăci în dezbinări. Fiţi iubitori, precum El, faceţi-vă tuturor toate, rugându-vă neîncetat. I-am cercetat pe cei din temniţe şi din spitale, dar nu cu cuvântul tămăduirii Tale, ci cu sărăcăciosul nostru cuvânt şi apoi am zis în sinea mea: „am plinit şi aceasta!” Dar oare numai atât? De aceea, ascultaţi şi priviţi că Domnul vine, deoarece vedem că au început să se ridice neam peste neam, mulţi flămânzesc şi sunt loviţi de boli cumplite, creştinii sunt ucişi, se vând unii pe alţii, se înmulţeşte fărădelegea pretutindeni, corupţia este, parcă, firescul vieţuirii de acum; dar mai sunt încă zile, încă nu s-au plinit toate, nădăjduiţi şi să ne rugăm: „înmulţeşte-ne Doamne credinţa, întăreşte-ne răbdarea şi, revărsând Duhul Tău cel Sfânt, dă-ne înţelepciune ca să ţesem pentru toţi veşmânt ales pentru intrarea la ospăţul Mirelui”. Căci la aceasta ne cheamă, atunci când zice: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii (Matei 25,34).

Pentru cel care trăieşte şi rodeşte în Duh, această zi nu este înfricoşătoare, dar trebuie să fim conştienţi că ea vine şi să încercăm, măcar noi, să păşim spre Împărăţie. Paşii spre Împărăţie sunt cu adevărat realizaţi în înviere, atunci când urcăm prin slujirea semenului nostru către cer. Prin fiecare dintre semeni, Hristos este cu noi şi vine înspre noi.

Aşadar, să ne silim ca prin slujirea noastră, să spulberăm
ne-mergerea spre El din pricina legării de trup şi de pământ; să-i găsim pe cei prea mici ai Săi şi împreună cu ei să ne statornicim în împlinirea euharistică, ce vine în inimi din credinţa lucrătoare prin iubire, care îi face să cânte împreună cu noi: „Domnul este aici şi împărăţia Sa peste toţi stăpâneşte”. Să ne plecăm genunchii şi să-I zicem: „suntem nevrednici, Doamne, şi alunecători, de aceea Te rugăm, stăpâneşte Tu întru noi, în vecii vecilor”. Amin.

Ioan Chirilă, Ipostazieri ale Cuvântului (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2018).

 

Pr. Ioan Chirilă
Ioan Chirilă este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Domeniul său de cercetare este constituit de teologia Vechiului Testament, hermeneutică și exegeză scripturistică, literatură iudaică, iudaism, arheologie biblică și limba ebraică biblică, dialog interreligios, dialog știință – religie, etică, bioetică, etica discursului și istorie modernă.