Nişte străini ce veniseră cu afaceri
la Ierusalim şi care s-au spăimântat de cutremur
întrebau pe fugarii ce se opriseră să-şi tragă sufletul:
„Ce a fost?” Iar ei speriaţi nu îndrăzneau să vorbească
ci le arătau cu mâna Dealul Căpăţânii
ce ardea în întuneric ca stâlpul de foc.
Atunci s-au decis, ca odinioară Moise, să meargă să vadă minunea.
când au ajuns, Iosif şi Nicodim plecaseră cu Iisus,
cohorta coborâse şi ea
şi ei întristaţi loviră cu toiagul în cruce
zicând: „Spune-ne tu ce a fost şi unde-I?”
şi lemnul a început să plângă de dorul
după ce-l pe care-l îmbrăţişase ca un părinte
şi ei, dumiriţi, au înţeles c-a murit.
Plecând însă pe cale suspinul lemnului îi însoţea
şi îi cuprinse-atâta jale încât spre Golgota
paşii îşi înturnară.
Dar, stupoare, lemnul nu mai era
şi atunci şi-au păstrat toiagul ce încet suspina.
Când n-au mai auzit suspinul, au început să-l bată
şi el reverbera din sine: „Vino să vezi!
L-am îmbrăţişat, L-am purtat,
vino să vezi şi poartă-l şi tu!”
Toaca sună stins de vecernii în post
fiindcă fusese toiagul ce lovise în cruce
ca ea să vorbească şi să spună ce-a fost,
după ce îi muriră stăpânii, ne cheamă:
„Vino să vezi!”
Ioan Chirilă, Ecouri în Babel (Cluj-Napoca: Limes, 2000).
