Iertarea desăvârșită

Omilie rostită în Duminica a XI-a după Rusalii, în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, 12 august 2012.

Cuvântul cu care s-a încheiat pericopa evanghelică de astăzi (Matei 18,23-35) invocă din partea fiecăruia dintre noi dăruirea, săvârşirea în lumea aceasta a iertării integrale, a iertării desăvârşite, totale. Iar iertarea desăvârşită este cea care iese din inimă, nu cea care se manifestă din zona raţiunii noastre, pentru că de multe ori aceea este o iertare contractuală: „te iert ca să mă ierţi, că cine ştie, peste vreme, poate mă voi întoarce şi eu aici. Te iert, dar nu te uit”, așa cum e expresia în popor, nu este decât o iertare de ochii lumii. Iertarea trebuie să fie din străfundul fiinţei tale. Însă când auzi această pericopă evanghelică, când auzi acest îndemn este vremea să te întrebi: oare care sunt coordonatele, structurile dreptăţii săvârşirilor mele? Oare împlinesc eu toată dreptatea? Pentru că auzim de multe ori
spunându-se: „Nu poţi să nu pedepseşti, nu ai voie să nu pedepseşti; dacă-l vei lăsa prea mult în această alunecare a sa, tu vei fi răspunzător pentru toate cele ale sale”. Dar atunci când îndrepţi pedepsind, când începi să împlineşti dreptatea pedepsind, înmulţeşti răutatea; această structurare sau restructurare a lumii, a făpturii umane, a interrelaţionării dintre persoane, se așază pe o structură contractuală. Ai în mintea ta, un tipar: aşa trebuie să fie. Oare le ştii pe toate?

Îmi aduc aminte de un cuvânt din Cartea Psalmilor care spune: Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Psalmul 103,25). Oare putem să pătrundem în această zonă a înţelepciunii? Oare dacă nu pătrundem aici putem să împlinim dreptatea? Putem. Trebuie să îndreptăm iar nu numai să împlinim dreptatea, dar adevărata dreptate care ar trebui să se statornicească şi în lumea de astăzi – şi noi, creştinii, ar trebui să semănăm această dreptate –, nu se instaurează pe principii, pe baze contractuale, pe coduri civile, coduri penale, coduri de procedură. Adevărata dreptate se instaurează şi se împlineşte în chip desăvârşit atunci când ea izvorăşte şi se manifestă în lume din iubire, dintr-o inimă iubitoare.

Când se vorbeşte în pericopa duminicală, de multe ori se face recurs, se face referire la iubirea înţeleaptă a părinţilor pentru copii. Și este vorba de o imagine a judecăţii. De ce o imagine a judecăţii tocmai acum, în luna august? Pentru că ne aflăm spre sfârşitul anului bisericesc, care începe la data de 1 septembrie. Şi bilanţul pentru cele duhovniceşti, dar şi pentru cele trupeşti, oare nu la acest sfârşit de an ar trebui făcut? Nu acum ar trebui să luăm deciziile de îndreptare, de intrare pe calea pe care mergând să putem să împlinim toată dreptatea? Iată de ce apare această imagine a judecăţii aici. Şi atunci se foloseşte şi cealaltă imagine a relaţiei dintre părinte şi copil. Şi se spune că atunci când copilul vine la părinte când a greşit, când a făcut o boacănă mare, zice: „Tată, iartă-mă; mamă, iartă-mă”. Chiar dacă în prima instanţă părintele e ferm – e cu vocea gravă, care vrea să instaureze o sentinţă neschimbabilă, o judecată dreaptă, pe care să o imprime în mintea odraslei sale –, chiar dacă în prima instanţă are această ipostază a gravităţii, după aceea se mlădiază şi îl învăluie, îl cuprinde pe copil în dragostea sa. Şi ceea ce biruieşte aici, ceea ce mlădiază, ceea ce înmoaie făptura pruncului să intre în forma dreptăţii iubitoare a părintelui este această comuniune a dragostei. Ea îndreaptă, ea schimbă, ea cucereşte pentru cele înalte.

Mă gândeam la un lucru care ţine de zilele cotidiene. A fost o perioadă îndelungată secetă mare în multe zone ale ţării noastre.
Şi ne-a trimis Dumnezeu ploaie cu vijelie. Aţi privit pământul după ce a  trecut ploaia că a început să înverzească, a început să înflorească, să se întărească rodul lui? Aţi auzit ce a zis Apostolul Pavel în pericopa care s-a citit astăzi? Că trebuie să ari cu nădejde şi să treieri în nădejde că vei avea şi tu parte de roade (1 Corinteni 9,10). Nu ştiu de ce ne place să ne lăudăm că suntem făpturi raţionale, că suntem deştepţi, înţelepţi, frumoşi, că suntem după chipul lui Dumnezeu. Dar de multe ori uităm în viaţa noastră să fim şi după asemănarea lui Dumnezeu. Când asupra pământului s-a abătut ploaia, pământul şi-a redescoperit firea şi a început să zămislească din nou, să crească din sine, din nou, viaţa cea frumoasă, viaţa cea fericită, chiar dacă ploile în chip pedagogic au venit asupra lui cu vijelie. El, pământul, şi-a redescoperit firea.

Tot aşa e şi cu lecţia din Evanghelia de astăzi. Împăratul a vrut să se judece cu slujitorii săi şi i-a luat după cuantumul datoriei lor. A venit cel cu zece mii de talanţi şi i-a zis: În cazul acesta nu am ce face. Trebuie să te vând pe tine, familia ta, casa ta, să-mi recuperez prejudiciul, să recuperez datoria (Matei 18,25). Şi atunci el a căzut în genunchi şi a zis: Doamne, mai lasă-mă şi-ţi voi plăti tot (Matei 18,26). Datoria e vremea aceasta, vremea de secetă, iar milostivirea stăpânului, milostivirea împăratului, e vremea în care ploaia harului se revarsă pentru ca pământul din noi să-şi regăsească firea. Şi împăratul îl iartă, îi dă această perioadă de timp pentru ca să-şi plătească datoria. Dar el era pământ înţelenit. Când a ieşit afară s-a întâlnit cu unul care îi datora o sută de dinari, l-a luat de gât şi i-a zis: Acum trebuie să plăteşti totul (Matei 18,28). De aceea vă spun, era pământ înţelenit. Deşi se revărsase asupra lui ploaia harului, el n-a revenit la firea cea dintâi, la firea cea zidită de Dumnezeu şi să zămislească rodul milostivirii în lumea în care slujea. De aceea era pământ înţelenit, era pământ peste care au crescut spini şi pălămidă. Era unul îndepărtat demult de Dumnezeu. Şi priviţi în jurul vostru şi veţi observa cât de mult pământ înţelenit e în ţara noastră.

Citiţi în Epistola către Galateni şi veţi vedea că Sfântul Apostol Pavel, înainte de a vorbi despre roadele Duhului (pacea, îndelunga răbdare, iubirea şi toate celelalte), descrie cu multitudine de cuvinte fărădelegile care au împânzit lumea de atunci şi lumea aceasta (Galateni 5,19-21). Toate acestea se întâlnesc întru noi. Ce oare trebuie să cerem, care trebuie să fie oare atitudinea noastră în această zi, o zi care ne aduce în faţă imaginea judecăţii? Nu poate fi decât una. Nu poate fi decât o cădere în genunchi şi o rugăciune din inimă: Doamne, mai îngăduieşte şi toate le voi îndrepta (Matei 18,29). Când dorim să îndreptăm, nu săvârşim altceva decât că arătăm lumii ce înseamnă asemănarea cu Dumnezeu. Căci omul, împlinind toată dreptatea, o împlineşte din inima Treimii sau din inima făpturii sale. Pentru că aşa judecă şi Împăratul; nu judecă după nivelul strict raţional, ci judecă după inimă, iar inima nu este doar izvor al iubirii, ci este şi izvor al nădejdii, al credinţei. Şi atunci când Împăratul îi spune Bine, treacă de la Mine, mai ai o vreme (Matei 18,27), atunci El face acest gest, El împlineşte această mărinimie, având, pe lângă iubire, nădejdea că sămânţa căzută va prinde acolo rădăcină şi va aduce roadă în lumea aceasta şi anume iubire şi milostivire.

Amintiţi-vă şi de pilda sămănătorului. Nu întotdeauna sămânţa cade pe pământ bun. Pentru că peste pământul înţelenit, dacă vă uitaţi pe ogoarele ţării noastre, au crescut spini, pălămidă şi tot felul de buruieni. Şi atunci, priviţi buruienile, cât de adânci le sunt rădăcinile, ce rană adâncă lasă atunci când le scoţi din pământ. Acest lucru însă e tot din înţelepciunea iubitoare a lui Dumnezeu, fiindcă lasă această rană în pământ ca sămânţa iubirii Sale şi ploaia harului să spele, să curăţească adâncurile.

 Mulţi datornici sunt în lumea aceasta. Să nu aşteptaţi de la instanţele financiare ale lumii acesteia o iertare de tipul celei din Evanghelie. De fapt, nu l-a iertat, nu i-a şters datoria, băgaţi de seamă. I-a dat o vreme. Şi atunci să fim cu luare aminte. Dar Evanghelia de astăzi poate să însemne altceva pentru noi și anume să înţelegem că nu-i de ajuns doar să împlinim în chip mecanic dreptatea. Că împlinirea dreptăţii în chip desăvârşit trebuie să izvorască din inimă, trebuie să fie una învăluită în iubire şi milostivire. Pentru că acestea mlădiază, acestea creează comuniunea dragostei, acestea aduc în mijlocul nostru, în cercul existenţei noastre suflarea Duhului care le aprinde pe toate ca să se lumineze, să se curăţească, să voiască de aici să păşească pe calea desăvârşirii.

 După aceea, Evanghelia de astăzi ne învaţă să trăim în nădejde, ca şi nişte gospodari înţelepţi, care văzând că se înmulţesc buruienile, spinii şi pălămida, iau cele de trebuinţă şi – har Domnului, avem Tainele Bisericii! – ies şi curăţă totul. Şi îmi amintesc cum se curăţau şi răzoarele, se semănau şi acestea pentru că fiecare bucăţică de pământ trebuie restaurată la chipul firii sale zidite de Dumnezeu, fiecare trebuie să aducă rod însutit. Aşa şi noi trebuie să trăim în nădejde pentru că aceasta ne dă putere, aprinde credinţa noastră, ca să arăm şi să treierăm întru nădejde. Dar mai mult decât atât, ne dă putere, să ieşim, să curăţăm pământurile acestea înţelenite şi în rănile pământului să sădim sămânţa iubirii, care pătrunde până în străfunduri, le aprinde, le luminează, le curăţeşte şi le dă putere să restaureze întregul, în icoana asemănării cu Dumnezeul Cel drept, Cel iubitor, Cel milostiv, Care ne spune că atunci când iertăm trebuie să iertăm din toată inima noastră.

Dar v-aş îndemna la o primă lucrare pe care noi trebuie să o săvârşim ca să începem într-adevăr să curăţăm pământul acesta înţelenit. Şi prima lucrare este rugăciunea. Încercaţi să vă imaginaţi. După ce împăratul i-a spus: Îţi dau o vreme, iată, ai nemărginita mea îngăduinţă (Matei 18,27), dacă acesta s-ar fi întors în cămara sa mai întâi şi i-ar fi adus slavă lui Dumnezeu pentru această îngăduinţă, credeţi că ar mai fi avut aceeaşi atitudine faţă de datornicul acela? Vreau să vă sugerez o raportare matematică simbolică. Avea datorie zece mii de talanți; și celălalt avea datorie o sută de dinari. Ştiţi ce înseamnă aceasta? Este exact proporţia zeciuielii. Nu luaţi în calcul toate cantităţile acelea cu 49,077 kg de aur în evaluarea talanţilor, ci priviţi numai că totul se află în proporţia religiosului, că totul rămâne în spectrul acesta. El avea în trăirea religioasă, în înţelegerea religioasă, un răspuns pentru această datorie. Putem să considerăm că aceasta este zeciuiala, aceasta era datoria pe care el o avea către Dumnezeu. Şi dacă s-ar fi întors spre împăratul şi i-ar fi zis: „Ştii, a zecea parte îmi este iertată, uite, e zeciuială”, sunt ferm convins că împăratul i-ar fi zis: „Da, îţi iert şi această zeciuială şi celelalte; mergi şi împlineşte în lume iubirea dreptăţii celei desăvârşite”. Dar el nu s-a întors în cămara sa așa cum şi noi de multe ori nu ne întoarcem în cămara noastră, în rugăciune, nu ne întoacem în locurile care zămislesc iubirea cea adevărată şi participarea noastră la înţelepciunea lui Dumnezeu, ci ne lăsăm cuprinşi de sangrinitatea excesivă a lumii acesteia şi începem să ne adâncim şi mai mult în neasemănarea noastră cu Dumnezeu, în respingerea ploii harului care face, atunci când se revarsă, ca pământul să-şi redescopere firea creată de Dumnezeu, care aduce toată rodirea cea bună şi care înmulţeşte în lumea aceasta mulţumirea, euharistia, rugăciunea de mulţumire adusă Stăpânului, adusă Creatorului tuturor.

 Când Dumnezeu te iartă, pentru ca să poţi să spui că-L iubeşti, trebuie să fi în stare să ierţi şi tu pe aproapele tău. Îl ierţi şi împlineşti toată dreptatea lui Dumnezeu atunci când ştii să te smereşti. Cea mai înălţătoare formă a iubirii se naşte dintr-un adânc de smerenie. Dar nu trebuie să te umilești înaintea semenului tău. Întoarce-te în cămara ta şi în rugăciune, smereşte-te şi zi-I lui Dumnezeu: „Cât de trebuinţă îmi sunt cuvintele, îmbrăţişările, ploile Tale, Doamne, cât de trebuinţă îmi sunt! Căci pământul firii mele s-a înţelenit. De aceea, Te rog revarsă peste noi ploaia cea timpurie care face să se cureţe adâncurile, să se lumineze, toate să strălucească apoi şi să se îmbogăţească toate în rodire”. Pentru ca, întorcându-mă nu doar către aproapele meu, ci îndeosebi către vrăjmaşul meu să-I zic: „Cât de minunate sunt lucrările Tale, Doamne, cu câtă înţelepciune le-ai zidit pe toate! Ce minunat este omul, cât de fericit este el că Ţi-ai adus aminte de el. Cât de mulţumitor este el că l-ai înconjurat cu oştirile îngereşti, cu icoanele slujirii celei adevărate. Cât de minunate sunt toate minunile săvârşite de Tine, Doamne, înmulţeşte-le şi împlineşte-le. Căci, iată, eu astăzi am învăţat să-i zic celui ce mă urăşte: da, mai ai o vreme, deprinde-te de învaţă şi tu iubirea cea veşnică a Stăpânului nostru, ca apoi să păşim în această fericire împreună”. Amin.

Ioan Chirilă, Ipostazieri ale Cuvântului (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2018).

 

Pr. Ioan Chirilă
Ioan Chirilă este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Domeniul său de cercetare este constituit de teologia Vechiului Testament, hermeneutică și exegeză scripturistică, literatură iudaică, iudaism, arheologie biblică și limba ebraică biblică, dialog interreligios, dialog știință – religie, etică, bioetică, etica discursului și istorie modernă.