Ioan Chirilă, Homo-Deus (Cluj-Napoca: Dacia, 1997).
Oare nu-L ştim pe El şi pe fraţii Lui? Nu-L cunoaştem?
Profetul s-a cutremurat, jăratecul îi arsese buzele, urechile îi erau pline de fâlfâitul poalelor veşmântului Lui, care umplea templul, şi de cântarea serafică, iar mintea îi era inundată de chipul Celui fără de chip şi asemănare, fiu al durerilor de la care să-ţi întorci privirea şi care-L mistuia prin forţa interogaţiei care se năştea: cine este El? Fiul fecioarei, Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu, deci El era, este şi va fi: Eu sunt cel ce sunt atunci? Oare îl cunoaştem, îl ştim pe El, îi ştim fraţii Lui? Profetul îţi răspunde: Văd o stea care încă nu este sau profet ca mine din mijlocul nostru şi totuşi nu convinge, incită, aprinde, subliniază notele definitorii ale evaluării antropologice cu valoare pozitivă: e ceresc, creşte în chip omenesc purtând şi chip dumnezeiesc ca îndumnezeind omenescul să se îmbogăţească cu bogăţia-i ce I-au pierdut-o. Atunci omul este valoare în sine din: e pământesc, creşte în chip omenesc purtând în sine chip dumnezeiesc ca descoperindu-L lumii să se îmbogăţească din bogăţia pe care El a deşertat-o de bunăvoie spre a ne îmbogăţi pe noi în Dumnezeu.
Mă gândesc, rememorând în nuanţe lirice începutul meu, şi zic: De mult risipit-am povara / sufletului meu / pe glodul uliţelor satului meu / de mult risipit-am şi dorul / suspinul din suflet / ce a alunecat / pe glodul uliţelor satului meu / risipit-am, risipit-am ce-a mai rămas, Doamne? /..? dar fără de chip / din noroi / s-a ridicat şi a zis: / Eu.
Şi atunci îl cunosc?! Ei ziceau: îi cunoaştem fraţii, pe mama sa şi pe tatăl său, nu poate să fie altfel, fiindcă ei judecau strict relaţional sanguin, chiar coleric. Îşi începeau raţionamentul cu o negaţie străină apofatismului biblic şi nu puteau să o escaladeze să o dubleze cu ceea ce era de fapt în mintea lor: nu este, ca fraţii săi suntem noi.
Aşadar, antropologia autentic creştină trebuie să afirme unicul adevăr fundamental pentru om, care este obiect-subiectul său, şi anume: Hristos-Omul a fost dintre noi, a luat trupul nostru, ţărână fiind şi l-a făcut potir dumnezeiescului ipostas ca enipostatic cele două să ne arate în chip taboric destinul real al umanităţii care, căzută fiind, judeca realitatea pornind de la banalul şi atât de firescul: chiar?! Nu se poate! Hristos ne-a arătat prin întreaga Sa slujire că pământul din noi, potenţial, este pământul cel nou, iar cerul ne învăluie aidoma lui Ştefan arhidiaconul e cerul cel nou – habitatul veşnic al celor care mărturisesc părtăşia la Sine.
Din aceste considerente cuvântul nostru umil doreşte să reînscrie umanitatea cuprinsă de fiorul neliniştii şi al deznădejdii în fluxul gândirii sale de la finele secolului trecut în care, oprimată fiind – în stare de jertfă, de suferinţă –, zicea: Trimite-ne, Doamne, un izbăvitor! Precum Moise, Doamne! Se ruga pentru un om, nu pentru Dumnezeu, ci pentru un om căci era conştientă de nevrednicia sa. De fapt, starea de nevrednicie fiind prin ea ipso o stare negativă, nu poate raţiona în criteriile catafatismului numai dacă îşi redobândeşte conştiinţa de sine şi acceptă benevol starea chenotică, de data aceasta deşertarea de pseudo-slava pe care şi-a plăsmuit-o din infernul cotidian. Conştiinţa de sine ne arată micimea noastră şi faptul că existenţa singulară este distructivă, ea ne va revendica spre realizarea unitarului agapic uman, spre rezidirea trupului mistic – al eclesiei universal creştine al cărui cap este Hristos. Atunci recapitularea noastră obiectivă în Hristos, din vremea slujirii Sale directe în Istorie ca persoană real-istorică, va deveni un act subiectiv cu valenţele unificatoare care vor face ca Treimea să inunde lumea creată la fel cum cupola Pantocratorului închide orizontul nostru, de fapt deschizându-l spre incomprehensibilul divin.
Avem trei elemente comune cu Hristos care a priori le justifică credincioşilor actul credinţei: trupul din pământ – şi El l-a avut şi îl are acum pnevamatizat ca trup duhovnicesc –sufletul care de la El vine şi spre El tinde şi Evanghelia – vestea cea bună: dacă Hristos a înviat şi voi veţi învia. Deci, în noi înşine suntem real oameni şi, potenţial, după cum spunea Sf. Ap. Pavel, dumnezei prin har. De aceea: homo-deus tinde, prin uşa Hristos, spre părtăşia la Homo-Deus, la firea dumnezeiască.
Propun pentru lectură următoarele capitole:
- Limitele unei posibile înțelegeri a miracolului
- Nașterea noului
- Poarta
- O existență definită de ziua a opta
- Altoirea pe tulpina sau taina realizării statutului de achimit (neadormit)
- Despre iarnă
- Crucea ca semn și realitate antropologică
- Ziua sfătuirii sau dialoguri cu părintele Nil
- Epilog
