Moise și Iisus – despre plinirea profetismului

„Moses and Jesus – on the Completion of Prophetism,” in Martin Tamcke, Constantin Preda, Marian Vild, Daniel Mihoc (eds.), Scripture’s interpretation is more than making science, Festschrift in Honor of Fr. Prof. Vasile Mihoc, in Studien zur Orientalischen Kirchengeschichte, vol. 62 (Göttingen: Lit Verlag, 2020), 23-29.

Abstract: În iudaism, profetismul descoperă lumii sensul ei eshatologic, voia lui Dumnezeu în raport cu omul și cu creația. Temele profetice legate de hristologie, soteriologie și eshatologie sunt lansate/cuprinse în Tora, sunt dezvoltate în celelalte cărți ale Vechiul Testament, iar în Noul Testament ele își găsesc împlinirea. Studiul de față (paper target) își propune să ilustreze acest fapt prin comparația unui profet (Moise) cu Hristos, Profetul Suprem. Această comparație cuprinde câteva elemete ale profetismului iudaic, care se împlinesc în activitatea Profetului Suprem. În Deut 18,15.18-19 este vestit Profetul Suprem, Mântuitorul Iisus Hristos. El se deosebește de profetul din VT (Ieș 7,1-2) pentru că este Dumnezeu, este Cuvântul care vestește și care se vestește. În Noul Testament atât cuvintele (Mt 7,29; Lc 24), cât și actele lui Iisus (Mt 4,23; Lc 7,22) arată activitatea profetică a lui Iisus prin care el transmite voia lui Dumnezeu prin excelență, desăvârșit.

Cuvinte-cheie: Tora, profetism, hristologie, profetul suprem, cuvinte, fapte, împlinire

Manifestarea profetică a devenit în cadrul iudaismului altceva decât un derivat sau o consecință rațională a manticii și a disciplinelor înrudite prin aceea că dezvolta din sine o învățătură eshatologică menită să exprime întregul sens al creației, să reveleze din sine voința lui Dumnezeu în legătură cu omul și creația și să ofere reperele fundamentale pentru a genera în creație actul conformării voințelor, a voinței schimbătoare a omului cu voința neschimbabilă a Creatorului. De aceea, în căutarea mea privitoare la profetism m-am oprit adesea asupra textului din Deutetonom 18,15 – profet ca și mine… – și am încercat să văd în ce măsura acest ca și mine (gr. kamoni) este înrudit cu ebraicul demut (asemănare) și modul în care în Deut 18,15.18-19 îl putem identifica în această vestire pe Hristos, Profetul suprem[1], deoarece întreg parcursul istoriei mântuirii poate fi exprimat prin ideea de urmare a lui Hristos, de lucrare a asemănării cu El, până la realizarea notelor subliniate de Sfântul Apostol Pavel în Efes 4,13: măsura vârstei deplinătății lui Hristos.

Așadar, nu este suficientă observarea conexiunilor dintre Deuteronom 18 cu textele, de pildă, din Evanghelia după Ioan, ci ar trebui surprinse mai multe structuri de manifestare profetică ale Mântuitorului pentru a înțelege deplin sensul autentic al asemănării unui profet cu Profetul prin excelență. Abordarea mea a fost determinată de lucrarea cu același titlu a lui Marie Emile Boismard[2], dar nu din dorința de a critica, ci din perspectiva creării unui complement analitic suplimentar menit să evidențieze slujirea profetică a lui Hristos. Ar mai fi un detaliu, Boismard folosește expresia „un prophet semblable a Moise, […] bien superieur a Moise […] il n’y a pas de commune mesure entre Moise et Jesus […], Jesus est le Prophete par excellence…”[3] în 1988, pe când la Sibiu pr. prof. dr. Corneliu Sârbu folosește și dezvoltă ideea profetului suprem în 1974; aici abordarea mea este subiectivă.

Atunci când vorbim despre corpusul de scrieri al Vechiului Testament este bine să observăm funcția de fundament a Torei, aș putea spune chiar funcția de piatră unghiulară. Aceasta pentru faptul că în cărțile istorice sau ale profeților anteriori este relatată modalitatea în care se realizează legătura omului cu Dumnezu prin intermediul Legii/legământului; în cărțile profeților scriitori, Legea este prezentată ca și cale de realizare a cunoașterii lui Dumnezeu și cale de mântuire; iar celelalte scrieri sunt pagini înțesate cu lecții practice de întrupare a Legii[4]. Din aceste rațiuni, în perspectiva temei profetismului, voi spune că în Tora sunt prezentate toate temele profetice ce țin de hristologie, soteriologie și de eshatologie, celelalte grupe de scrieri preluând și dezvoltând unele dintre ele, iar Noul Testament arătându-ne modul concret de împlinire. Iată de ce aș remarca următorul aspect: atunci când doresc să compar profetismul realizat în Moise și cel revelat în Hristos nu este suficient să demonstrez că Hristos este cel vestit în Deut 18, ci trebuie să observ faptele profetice ale celor doi profeți și să remarc punctele în care profetismul realizat în Hristos este împlinire și completare al celui realizat prin Moise.

Atunci când ne întoarcem în demersul nostru exegetic și de sistematizare doar până la Moise urmărim punctual să evidențiem câteva dintre specificitățile profetismului iudaic în raport cu împlinirea sa în Profetul suprem[5], dar perspectiva profetică este una intrinsecă creației[6] receptate în întregul ei, atât privită ca și conținut, cât și ca extensiune temporală. De aceea, punctul major cumulativ[7] de interacție cu potențialitatea profetică a creației este o sumă de acțiuni ce se subscriu sau se realizează plenar în jurul sau pe fundamentul legământului înțeles ca model revelat al firescului relației omului/creației cu Dumnezeu, dintru început până la eshaton, aspectul cumulativ se referă la faptul că în cazul dezvoltării actului profetic acțiunile profetice nu sunt într-un raport de succesiune, ci de cumulare[8].

În cadrul Torei sunt lansate toate temele profetice care mai apoi sunt preluate în profeții anteriori, în cei posteriori și în Ketuvim în dezvoltarea lor verbală, dar dezvoltarea verbală este până la Hristos punctuală[9] și nu globală[10]. În prima categorie includ toate profețiile realizate prin intermediul profeților canonici, îndeosebi, deoarece aceștia prezintă punctual aspecte din cadrul slujirii mesianice și deși împlinesc în slujirea lor caracteristicile profetice din Ieș 4 și Ieș 7 nu asumă pentru ei înșiși statutul mesianic. Pe când în categoria a doua includ profețiile din Tora, îndeosebi: Fac 3,15; Fac 12,1-3; Num 24,17, dar și actul profetic din Fac 22. Textul din Deut 18 poate fi înscris în șirul profețiilor globale prin sau în lumina dezvoltăriilor sale concrete din Noul Testament, din procesul de asumare și împlinirea ei în Hristos profetul suprem.

Raportarea faptelor profetice ale lui Iisus la caracteristicile profetului precizate în Ieș 7,1-2 ne arată că El este mai presus, că El este însuși Dumnezeu, că El este în același timp Cuvântul și gura care se vestește vestindu-L.  Acest aspect este foarte bine reliefat de către prologul ioaneic în care Logosul ocupă o poziție quasicentrală (In 1,1.17-18)[11], precum și în poziția rabinică exprimată de Rabbi Yohanan: „every prophet prophesied only for the days of the Messiah”[12] menită să susțină afirmația lui J. J. M. Roberts[13], C. Evans[14] sau R. Hess[15] potrivit cărora Vechiul Testament este un document mesianic, scris dintr-o perspectivă mesianică pentru a susține o nădejde mesianică. Această afirmație  este pe deplin consensuală cu asumarea directă realizată de Iisus cel înviat în Lc 24,27.44-45 cu privire la Vechiul Testament.

Cu toate acestea, există multe voci care contestă validitatea unei lecturi hristologice a Vechiului Testament, pe cale de consecință ne vom distanța de maniera de lucru adoptată de părintele C. Sârbu care dezvoltă în chip sistematic perspectiva interpretării tipologice, deși ne plac foarte mult afirmațiile sale. Nu ai cum să nu observi că domnia sa vorbește despre marea cotitură cu mult înaintea lui J. Habermas sau A. Marga și că o identifică cu „venirea lui Hristos în lume însemnează marea cotitură, în care cel mai mic este mai mare decât Sfântul Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre cei născuți din femeie (Mt 11,11)”. Sau aspectul logic al demonstrației sistematice: Iisus apare în fața poporului ca un profet; identifică apariția Sa cu debutul Împărăției lui Dumnezeu; în numele Său vestește legile fundamentale ale Împărăției; că este necesară intrării în Împărăție hotărârea noastră pentru Hristos; Cuvântul, în cazul lui Iisus, e una cu subiectul care îl rostește[16].

Datorită relansării studiilor despre Iisus istoric prin E. Kasemann[17] au apărut o serie de portrete care își luau ca punct de originare teachings of Jesus, dintre acestea aș aminti cele post-Kasemann ale lui G. Bornkamm[18], J. Jeremias[19] și E. Sanders[20]. Concluziile primilor doi teologi au fost că nu pot realiza un tablou consistent al lui Iisus după cuvântările Sale, aici a intervenit E. Sanders și a spus că pot fi adăugate acestora acțiunile Sale și atunci s-ar putea ajunge la un portret complet. Pentru mine, această dihotomie istoric-eshatologic nu are decât o consistență scolastic pedagogică, în fapt Iisus le conjugă simultan cele două, deși ipostaza totală a manifestărilor Sale este una kenotică. Am amintit despre acest fat deoarece consider că este important, în vederea evidențierii faptului că Iisus este cel vestit în Deut 18, să remarcăm acum acținile profetice și amplitudinea profețiilor Sale pentru a conchide: este profetul suprem/superior/prin excelență.

McKnight[21] spune că dacă vrem să știm care este identitatea lui Iisus și dacă aceasta este una profetică trebuie să studiem așa numitele acțiuni profetice. Cu privire la catalogarea acținilor Sale ca acțiuni profetice nu există un consens, C. H. Dodd[22] vorbește despre patru acțiuni, D. Aune[23] despre două sau trei, iar M. D. Hooker[24] găsește cincisprezece acțiuni profetice.

Aune spune că pentru a considera o acțiune ca fiind profetică aceasta trebuie să aibă un element predictiv[25]. Predictibilitatea este întradevăr un element ce denotă un caracter profetic, extensiunea însă, în cazul profețiilor Mântuitorului transcende limitele istoricității tocmai prin faptul că El este plinirea profeților și nu profeții sau Moise modelul profetului pe care trebuie să-l întrupeze Iisus. Iar orizontul profețiilor vechi era unul mesianic cu note eshatologice pe alocuri, pe când orizontul deschis de Iisus este cel al Împărăției Cerurilor, al veșniciei, și în perspectiva acestuia El vorbește despre teme ca: dărâmarea Templului, criteriile judecății, cea de a doua venire-semnele Parusiei, și o face în chip pedagogic, fratern și plin de milostivire.

La acestea aș mai adăuga un aspect: cheia înțelegerii conținutului profeției Sale este Iisus tâlcuitorul Cel înviat (Lc 24). Doresc să subliniez acest aspect, deoarece vestirea lui Petru în Ierusalim (FAp 3,22;7,37) va utiliza verbul anistimi cu aplicație la Deut 18,18, la verbul a ridica (aqim) – verbul ebraic lakum, kam, iakumi despre care scriam cu privire la Sof 3,8 că exprimă ideea de înviere. Deci nu este vorba despre a mai alege un prooroc dintre reprezentanții poporului ales, ci despre un profet care va fi ridicat din morți („mă voi ridica/scula ca mărturie”, spune Sofonie), așadar învierea este cheia validării profețiilor, iar orizontul este Împărăția veșnică.

Iisus pășește înaintea oamenilor ca profet, spunea  profesorul C. Sârbu, deși nu se numește în chip direct pe Sine profet, dar învață cu putere multă (logoi tis haritos) (Mt 7,29), tămăduiește (Mt 4,23) și înviază (Lc 7,22), asumă păcatele noastre (Rom 4,25) și zdrobește moartea făcându-Se începătură învierii morților (1Cor 15,20).

Iisus proclamă începutul Împărăției Cerurilor și se prezintă ca Împărat al acesteia, nu în chip deslușit, sunt sugestive cuvintele rostite în fața lui Pilat „împărăția mea nu este din veacul acesta” (In 18,33.36-37). În acest sens sunt sugestive apelativele date lui Hristos cel înviat: arhigon kai sotira; kritis și a verbului anistimi.

Iisus este Cel care asumă patimile și moartea pentru ca prin înviere să aducă biruința asupra morții tuturor celor care cred în El. De aceea, epistola către Evrei îl numește Arhiereu veșnic (Evr 7,16-17). Acestora va trebui să le adăugăm cuvintele, faptele și semnele simbolice pe care le utilizează și vom avea în față un tablou complet al profetismului plinit în Iisus și de Iisus, dar vom observa în fapt că întreaga Sa slujire și viețuire în trup este o descoperire/revelare a Regelui, Profetului și Arhiereului Iisus, fără a fi nevoie să tragem o linie de demarcație clară între cele trei.

Analizând actele și cuvântările Mântuitorului se poate observa cu ușurință că în fiecare caz în parte există elementele care definesc o acțiune profetică, există intenționalitatea, aspectul convențional și scopul principal al transmiterii cuvintelor/voii lui Dumnezeu. Sunt sugestive în acest sens viziunile profetice de la Botezul Domnului (Mt 3,13-17; Mc 1,9-11; Lc 3,21-22) și de la Schimbarea la față (Mt 17,1-9; Mc 9,1-8; Lc 9,29-36), ori rugăciunea de mulțumire din Mt 11,25-30, parabolele împărăției, vestirea patimilor și discursul eshatologic, acte care vor fi înțelese deplin după înviere și vor genera cheia hermeneutic apostolică și corelația evidentă cu Cincizecimea, cu revărsarea Duhului care luminează spre a înțelege acțiunile profetice în aspectul lor istoric și de transcendere a imediatului istoric.

Iisus a fost pentru ucenici adevăratul Mesia, El plinind rolul mesianic al robului Domnului și identificându-se cu fiul omului, atribute care îl revendică pentru a fi recunoscut ca Împăratul împărăției lui Dumnezeu pe care o inaugurează pe pământ precum este în cer. El este profetul prin excelență, de aceea am spus: Moise și Iisus, fiindcă în El profetismul se desăvârșește, își revelează adevărata amplitudine și profunzime dovedindu-se a fi un act dinamic cumulativ și relațional prin care se descoperă sensul fiecărei făpturi în desfășuratrea treimii iconomice în creație și în istorie în vederea izbăvirii tuturor.

Am alcătuit acest studiu mânat de amintirea cursurilor magistrale pe care le-am făcut cu cel pe care-l omagiem, cu părintele prof. dr. Vasile Mihoc căruia îi dorim împliniri în har și sănătate în trup și suflet.  

[1] „Iisus Hristos nu este un profet oarecare. El este cel mai mare profet, profetul prin excelență, supremul profet. Pentru că El nu este – ca ceilalți profeți – numai om, ci este și Dumnezeu. Iisus Hristos este Profetul – Dumnezeu. Ca atare, El pune posibilitățile Sale de om și Dumnezeu în slujba chemării Sale de profet, pe care o realizează în grad suprem.” Corneliu Sârbu, „Iisus Hristos ca supremul profet,” Mitropolia Banatului 1-3 (1974): 19.

[2] Marie-Emile Boismard, Moise ou Jésus. Essai de christologie johannique (Leuven: University Press, 1988). 

[3] Boismard, Moise ou Jésus, XIII și 11.

[4] Ioan Chirilă, Le Psautier de David – La Torah sous forme lyrique?) în revista Studii teologice 4 (2015), 15-32.

[5] Acest tip de demers l-a realizat Marie Emile Boismard subliniind faptul că promisiunea unui profet (kmoni) a persistat în istorie fiind prezenta la Samariteni, la Sfinții Evangheliști și că s-a împlinit în Hristos.

[6] Mă refer aici la logoiul propriu al fiecărui ipostas creat prin care el are părtășie la Logosul veșnic, prin aceasta fiecare structură trăiește și revelează profetic pe Creator. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în PSB 80, trad. Dumitru Stăniloae (București: IBMO, 1983), 164-73.

[7] Împlinirea este un act cumulativ și nu succesiv, ceea ce simbolizează este asumat de cel simbolizat și se împlinește în acesta.

[8] „Jesus is the fulfillment of the various understandings of convenant: it is best to see these stages  as cumulative rather than succesive. That is, the understanding of the previous stages did not disappear with the development of new stage of understanding. Thus by the time of Jesus, different people were embracing all these diffrent understandings of convenant: kingship, prophetic challenge, Temple worship, law, wisdom, personal responsability.” Jesus Fulfills the Convenant and Salvation History în https://www.smp.org/resourcecenter/resource/3960/ (accesat 15 ianuarie 2018).

[9] Folosesc conceptul de profeție punctuală pentru a exprima ideea, reliefată de către corpusul profetic, potrivit căreia după prima făgăduință a Izbăvitorului toate celelalte profeții sunt structuri ale tezaurului cumulativ profetic Mesia-Hristos. Într-un alt studiu voi dezvolta acest concept.

[10] Conceptul vrea să exprime faptul că în Hristos, în cuvintele și atitudinea Sa se desprinde clar conștiința că El este cel mai mare profet. Sârbu, „Iisus Hristos,” 19. Dar și faptul că profețiile Sale înglobează întreaga creație, nu se rezumă doar la om.

[11] Ar trebui puse în unitate prologul (In 1,1-18) cu mărturia lui Ioan Botezătorul (In 1,19-28), deoarece aceste două fragmente oferă argumentul suficient despre faptul că nici un profet de până la Hristos nu a asumat postura mesianică, nici unul nu a putut spune că este Dumnezeu Cuvântul, ci toți rămân în tipul mărturiei lui Ioan: nu sunt eu Acela.

[12] Berachot 34b, în https://www.sefaria.org/Berakhot.34b?lang=bi (accesat 15 ian 2018).

[13] J. J. M. Roberts, „The Old Testament’s Contribution to Messianic Expectations,” în J. H. Charlesworth (ed.), The Messiah: Developments in Earliest Judaism and Christianity (Minneapolis: Fortress Press,1992).

[14] Craig Evans, The Old Testament in the New Testament, în Scot McKnight și Grant R. Osborne (eds.), The Face of NT Studies (Grand Rapids: Baker Academic, 2004).

[15] Richard Hees and Daniel Carroll (eds.), Israel’s Messiah in the Bible and the Dead Sea Scroll (Eugene: WIPF & Stock, 2011), 59.

[16] Sârbu, „Iisus Hristos,” 19-28.

[17] Ernst Kasemann, „The Problem of the Historical Jesus,” în Essays on New Testament Themes, trad. W. J. Montague (London: SCM Press, 1964).

[18] Gunther Bornkamm, Jesus of Nazareth  (Minneapolis: Fortress Press, 1995).

[19] Joachim Jeremias, Proclamation of Jesus (London: S.C.M. Press, 1971).

[20] E. P. Sanders, Jesus and Judaism (Minneapolis: Fortress Press, 1985).

[21] Scot McKnight, „Jesus and Prophetic Actions,” Bulletin for Biblical Research, 10.2 (2000): 197-232.

[22] C. H. Dodd, „Jesus as Teacher and Prophet,” în Mysterium Christi, ed. G. Bell și G. Deissmann (London: Longmans, Green and Co., 1930), 53-66.

[23] David Aune, Prophecy in Early Christianity and the Ancient Mediterranean World (Michigan: Wm. B. Eerdmans Publishing, 1983).

[24] Morna D. Hooker, The Signs of a Prophet: The Prophetic Actions of Jesus (Harrisburg: Trinity, 1997).

[25] Aune, Prophecy, 162.

Pr. Ioan Chirilă
Ioan Chirilă este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Domeniul său de cercetare este constituit de teologia Vechiului Testament, hermeneutică și exegeză scripturistică, literatură iudaică, iudaism, arheologie biblică și limba ebraică biblică, dialog interreligios, dialog știință – religie, etică, bioetică, etica discursului și istorie modernă.