În contextul conferinței „Familia – icoana și sursa unității”, susținută în Northampton, Anglia, în perioada 15-18 mai 2026, am avut privilegiul de a realiza câteva vizite de documentare la Biblioteca Bodleiană, la The School of Divinity (Theology), la Christ Church College și la Oxford University Press, din Oxford. Am observat, de această dată, elementele legate de tehnicile comunicaționale ale bibliotecilor și de modul în care laboratoarele sunt centrul procesului educațional de formare.
La Oxford totul pare arhaic, desfășurat într-o uimitoare cultură a pietrei. Puținele construcții/plombe moderne vor parcă să te trezească din această visare, să te determine să zbori peste secole ca să te plimbi cu J.R.R. Tokien, cu C.S. Lewis, cu A. Einstein și cu studenții de azi, din orizontul monahal în orizontul inteligenței artificiale, care aici este învins de istorie, de Biserici, de Muzee, de Biblioteci, de statui care împreună au un numitor comun: omul integral, omul firesc. Inteligența naturală surprinde mereu prin genuintatea, ingeniozitatea și spontaneitatea sa manifestate de fiecare dată când se întâlnește cu Duhul cel Sfânt! Steaguri vechi, moaște, icoane și altare, amvoane cu aripi de vultur, catedre și laboratoare, computere și teascuri, toate te poartă de la metafizică la filosofia naturală, de la lingvistică și aritmetică la „divinity school”, într-un loc din care omul iese biruitor de fiecare dată când prin ceea ce face se așază în cer.
Era o zi a învierii, o zi în care absolvenții sărbătoreau încununarea muncii și a frunților lor, dar și trimiterea lor în lume spre a aduce rod. Mi-am amintit că zilele trecute citeam în Evanghelii că holdele erau galbene, că deși n-au semănat și n-au arat ei, apostolii au fost trimiți să secere. Din Biblioteca Bodleiană m-am depărtat de Oxford cu dulceața Cuvântului pe buzele inimii, gândindu-mă cum să construiesc discursul despre Familie ca izvor al bucuriei veșnice…
