Moartea seamănă frică în lume numai pentru cei care nu ajung să creadă în înviere, iar cel care nu crede în înviere, nu a ajuns încă să-și perceapă propria dimensiune anastasică a ființei sale. De aceea, la acest praznic minunat al Învierii Mântuitorului nostru, mi-aș îngădui să aduc în actualitate mărturia veche despre înviere.
Profeția isaianică rămâne un adânc tainic pentru cel care nu știe să o citească în cheia interpretativă anastasică. În ea se îmbină, se conjugă o triadologie exemplară. Este de ajuns să observăm că profetul vorbește în limbajul triadologic atunci când introduce expresia mâna sau mâinile Mele, expresie care prin intermediul Sfinților Irineu și Ioan Gură de Aur își descoperă consonanța sa certă personală, cert vorbitoare despre persoane. Așa se face că de la capitolul 60 vom întâlni un discurs pnevmatologic, eshatologic și triadologic. Eshatologia isaianică începe cu Cel care a fost uns de Duhul să binevestească săracilor eliberarea, numai că în acest context termenul de eliberare este în fapt răscumpărare-înviere, iar Răscumpărătorul este prezentat în veșmintele sale mai roșii decât ale culegătorului de vie. Această asociere Hristos-Via, receptată în lumina vestirii Noului Testament, ne plasează în dimensiunea interpretativ-euharistică; or, prin Euharistie se realizează eliberarea ca înviere.
Ceilalți profeți ne vorbesc despre ridicarea ca mărturie (Osea 6; Sofonie 3). A cui ridicare? Ridicarea din morți a Mântuitorului Iisus Hristos, spunem acum noi. Dacă încercăm să coroborăm aceste texte cu profeția din Iezechiel 37, vedem că ridicarea ca mărturie este realizată prin făptura umană. Acesta este și motivul pentru care Isaia, în textele amintite, folosește motivul vasului olarului ca expresie a creării omului. Înseamnă că toate vestirile profetice sunt încărcate de exprimări anastasice, numai că acestea se realizează printr-o întoarcere a textului la limesul zilei a șasea, atunci când omul, prin suflarea Duhului, s-a ridicat în mijlocul creației ca semn, ca mărturie anastasică. Din acest considerent am afirma că ideea, învățătura despre înviere stă ascunsă în cuvântul și s-a făcut omul ființă vie, această facere are însă o masivă consistență de potențialitate, întrucât ea are un sens plenar numai în măsura în care se desăvârșește viul întru asemănarea cu El. Totuși, în referatul creării omului există aceste două noțiuni cu dimensiune anastasică: ființă vie și asemănarea Noastră, adică pururea viu. Căderea în păcatul strămoșesc alungă pentru o vreme învierea ca realitate efectivă din creație, dar numai învierea vestită prin om, fiindcă heruvimul cu sabie este păzitor și simbol al celui necăzut și pururi viu, aripa lui păzește raiul și răcorește sufletul cuprins de focul mistuitor al pătimirii. Această slujire a sa reiese din cadrul icoanei Învierii prezentată de Evangheliști.
La mormânt mironosițele au fost întâmpinate de mângâierea și vestirea îngerului. Ba chiar, în Vechiul Legământ, găsim semne și acte ce atestă revigorarea puterii resurecționale a omului. Este vorba despre activitatea minunată a profetului Ilie, a celui care, prin credință și sălășluire în Duhul, a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (3 Regi 17,19 ș.u.). Astfel vom putea afirma că, în vechime, nu s-a pierdut nici credința și nici puterea de lucrare a învierii de către om. Greșeala noastră din care se seamănă anxietate în veac este determinată de faptul așezării ca perfect antinomice a noțiunilor de moarte și înviere, ori între acestea nu se poate vorbi despre o antinomie completă, mai ales după discursul misteriologic baptismal al Apostolului Pavel, din Epistola către Romani, unde murim cu Hristos și înviem prin Botez împreună cu El. Sau strigătul lui David: Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmașii Lui, strigăt pe care-l repetăm în fiecare an de Sfintele Paști, nu însemnează el o nădejde clară, o vedere mai presus de vedere?! Cu siguranță așa este. Dar această ridicare ca mărturie este rodul lucrării Duhului. Iezechiel ne spune că Dumnezeu face să intre în oasele împrăștiate pe acel câmp duh și când Duhul intră, ele vor învia. Înseamnă că acolo unde este pus Duhul Lui se trăiește în Înviere, căci tot Iezechiel spune: voi pune în voi Duhul Meu și veți învia și vă voi pune în țara voastră (Iezechiel 37,14).
Așadar, frica morții se alungă din firea omului în măsura în care el ajunge să se perceapă ca făptură anastasică, făptură menită în-vierii. Starea de în-viere este o stare euharistică. Atunci stai în teascul eclesiei ca să fii frământat de picioarele lui Hristos și să crești în lume pentru semeni ca pâine euharistică. Fiindcă ridicarea ca mărturie se face spre întărirea celor care cred și spre tămăduirea celor răniți. Cei morți din veac, dar drepți, spune Evanghelia, au înviat odată cu El și mărturisesc prin cetate, iar cei întăriți în Duhul s-au ridicat ca mărturie și ca tămăduire prin suflarea Duhului, a se vedea evenimentul Cincizecimii. Omul devine, prin rodul lucrării Cincizecimii perpetue, un neînfricat vestitor și slujitor și un promotor efectiv al învierii în sânul creației, de aceea spunem că prin Duhul Sfânt în Biserică – spațiul Cincizecimii continue – Învierea lui Hristos se extinde în creație prin omul ființă vie, prin omul așezat în martyria asemănării cu El.
Dar la acest înțeles cred că vom putea ajunge mult mai ușor lăsându-ne mintea și sufletul furate, cucerite, de cuvântul psalmilor în care găsim imnul învierii, cel prin care se alungă teama, frica morții din om. Psalmistul David ne spune, încredințându-ne că trupul meu se va sălășlui întru nădejde, că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea, ci, la dreapta Ta de frumuseți veșnice mă vei sătura (Psalm 15,9-11). Iar această veselie este cântată de psalmist pentru primirea înțelesului celui ascuns că: Se scoală Dumnezeu, se risipesc vrăjmașii Lui, fug de la fața Lui toți cei ce-L urăsc pe El, iar drepții se bucură și se veselesc înaintea Lui cântând imne numelui Lui, Domnul este numele Lui (Psalm 67,1-5). De aceea, cununa anastasică a veșniciei este exprimată măiestrit în psalmii laudelor. Și iată înțelesul liturgic al trăirii noastre anastasice: Utrenia se încheie tocmai cu acest fragment psalmodic, adică cu intrarea noastră în sfera anastasisului veșnic, aici slava luminii doxologice, ne învăluie pentru ca în Liturghie să ne sălășluim pentru veșnicie în bucuria dreptei Lui. În Liturghie omul este în Înviere, Liturghia este expresia ospățului veșnic, care se deschide pentru noi prin epicleza Duhului. Prin Acesta, Hristos ia chip în noi, iar noi trăim veșnic prin El ascunderea în fericirea Tatălui.
Ridicarea Lui ca mărturie a constituit principala temă a predicii apostolice. De aceea voi lua expresia începător al Învierii și vom sublinia că de la Învierea Sa creația este pe calea ei spre înviere și totuși în în-viere. Aceasta pentru că împreună cu El cei din veac adormiți au înviat, iar noi cei vii avem îndemnul psalmistului ce rostește: lăudați pe Domnul întru sfinții Lui, adică întru cei vii ai lui, sfințenia fiind starea omului așezat în înviere, a omului care-și alungă frica morții auzind în propriul său humus trupesc strigătul sângelui Său, strigăt auzit de Tatăl, căci Lui Îi zice Hristos: să învieze, să nu piară niciunul, Părinte. Să ne silim să citim taina creației prin lumina învierii și atunci sufletul nostru se va bucura întru Domnul, întru începutul învierii noastre, întru doxologia și lucrarea sinergică a noastră cu Duhul, a Învierii Lui în toate, căci toate prin suflarea Duhului se înalță spre înviere.
Ușile Bisericii se deschid spre lume, Duhul suflă prin Evangheliile întrupate de oamenii cei vii spre câmpul de oase și ele, așezându-se în înviere, cântă împreună cu îngerul de la mormânt, Hristos a înviat!, aceasta spuneți ucenicilor, frica s-a rușinat, moartea s-a temut și a fugit, iar noi am înviat ca să dăm mărturia Lui din trupurile noastre scăldate în sângele Lui cel pururea fiitor. Hristos a înviat!
Text publicat în Renașterea 4 (2002).
