Momentum aeternae terrae eius et omnia contemplantes.
Aceste momente au caracter convențional și scop pedagogic, am putea spune chiar teologic, deoarece ne întorc spre o sferă a cugetării și a contemplării celor care au fost zidite, celor care au fost schimbate din firescul lor de nesăbuința omului și celor la care se poate ajunge prin cumpătare, înțelepciune și harului lui Dumnezeu. Faptul că omul postmodern mai are disponibilitatea pentru a manifesta, conștient sau mai puțin conștient, un anume tip de asceză (de pildă: nu aprinde becurile o oră) mă încredințează de faptul că noi suntem revendicați pentru a mărturisi adevărul veșnic cu privire la om și la creație, că încă în firea noastră mai locuiește ceva din lumina cea neapusă care în fapt e lumina cea dintâi și lumina Învierii și a vieții celei veșnice. Stingem lumina aceasta creată pentru a surprinde strălucirea luminii celei necreate, pentru a simți revărsarea razelor ei despre care proroci spuneau că este cu tămăduire în razele ei (Mal 3,20) și că întunericul lui Dumnezeu este strălucitor (Ps 17,13-14; 138,12). Există un moment al istoriei mântuirii în care lumina se stinge, e momentul Jertfei lui Hristos când soarele s-a întunecat și luna în sânge s-a îmbrăcat, dar mai mult decât aceasta e clipa punerii în mormânt, numai că din mormânt a răsărit Soarele dreptății. De aceea, acest act minim ascetic este o întoarcere spre înțelegerea duhovnicească a acestor convenții sociale ce te întorc în comunional/coinonic.
Umpleți pământul de Înviere! Faptele învierii sunt faptele vieții celei veșnice, împlinite de om pe pământ, care arată tuturor că fiecare în sine are pecetea veșniciei, că acel logoi, acea rațiune divină, a fiecăruia țintește spre a ne cuceri pentru veșnicie prin Înviere.
Strigătul pământului, suspinul său negrăit, este în fapt Liturghia chemării Domnului și școala nădejdii în mijlocul pustiului lumii, dar pustiurile vor înverzi, căci Domnul ne-a arătat aceasta: lecțiile pustiei ziditoare de nădejde și credință în înveșnicire – marea s-a desfăcut cu toiagul, iar ei au pășit în nor după stâlpul de foc; apa amară a devenit dulce prin lemnul de viață sfințitor, iar Crucea e reordonarea în sine a acelui lemn; moartea a fost biruită de Cel înălțat pe lemn și noi am înviat; apoi cei tineri au crescut în Legea Lui pentru a intra în Canaan; căci ești pământ și tare mult aș vrea să faci din el rai, e strigătul omului către Dumnezeu: Doamne, întru slăbiciunea mea, laudă Ție.
Cu adevărat pământul s-a minunat să te primească în străfundurile sale, s-a adunat în sine și s-a minunat în odihnirea/șabatizarea Ta. Atunci a simțit și a înțeles ce înseamnă că Dumnezeu a ales ziua a șaptea pentru Sine și a binecuvântat-o și a sfințit-o odihnindu-se de toate cele făcute! Ce minunat ne mărturisește aceasta Sfântul Maxim Mărturisitorul zicând că cel care moare se odihnește (șabatizează) (Filocalia II, p. 168).
Privind acestea înțeleg că de fapt aceasta e marea zi a fericirii pământului, dar pământul nu L-a ținut captiv, ci deschizându-se l-a adus ca izvor al învierii al învierii tuturor. Ce minunat se cânta acest adevăr veșnic în liturghie, „că pământul s-a deschis și cei drepți au ieșit și au intrat în cetate” (cf. Mt 27,52-53), căci mai întâi se făcuse El începătura învierii (1Cor 15,20).
Acesta e pământul cel bun: cel care-l rodește pe Hristos înviat, cel care dă rodul spicului și bobul viței de vie pentru ca întru sângele Lui să ne spălăm veșmântul spre a intra la ospățul mirelui, la Cina celor înviați; acesta e pământul raiului, pământul pe al cărui cărări umblă Domnul și aprinde inimile ca noi să vestim că El a înviat, e pământul care se umple de Duh și care omului îi dă tărie ca să se împlinească în Chipul Lui și să se odihnească cu El în Tatăl.
Acum înțelegem că Hristos a primit trupul lutului pentru ca intrând în pământ cu trupul să reîntregească și firea pământului, aceasta este plinirea pe care El i-o aduce și pământului. Auziți ce mărturisea Sf. Simeon Noul Teolog: „zidirea care nu a fost mutată de bunăvoie la stricăciune, a odrăslit spini la porunca lui Dumnezeu care a rânduit acestea cu bunăștiință fiindcă voiește ca atunci când acesta [omul, subls. ns.] se va reînnoi iarăși şi se va face duhovnicesc, nestricăcios şi nemuritor, eliberându-se şi ea de robia stricăciunii, să se reînnoiască împreună cu el şi să se facă întreagă nestricăcioasă şi duhovnicească, după ce a fost supusă de Dumnezeu celui ce s-a răzvrătit şi nu i-a slujit Lui. Aceasta a rânduit-o Preamilostivul Dumnezeu şi Domn înainte de întemeierea lumii.” (Filocalia VI p. 127). El s-a dăruit și pământului spre întregire, pământul s-a deschis și strigarea Maicii Sale a primit răspuns: „Înviază Fiul meu, degrab!” și El a înviat, a răsărit Soarele dreptății și lumea s-a înnoit. Pentru această minune ne oprim spre a redescoperi lumina Sa veșnică ce luminează în întuneric și nici când întunericul nu a cuprins-o, e ora astrală a pământului, e kairosul din care începe veșnicia pământului, iar omul înțelege „radah” ca slujire/ păzire, iar „abad” – ca grijă, ca liturghisire a pământului, le înțelege pe toate ca reașezări în Dumnezeu, ca ascunderi cu Hristos în Tatăl. E acea lepădare de sine înțeleasă ca dăruire a ta spre a fi locuit de Dumnezeu, a-L trăi pe Dumnezeu în tine!
Același Părinte al Bisericii ne dezvăluie faptul că Domnul a rânduit ca întreaga creație să fie eliberată de stricăciune și de suferință la sfârșitul vremurilor, când Dumnezeu va răscumpăra totul și va restabili pacea și armonia în lume, făcând „ceruri noi și pământ nou”, potrivit mărturiei Apostolului Petru (2 Pt 3,13). Atunci toată zidirea pământească se va preschimba și se va unii cu cele cerești. Însă acestea se vor petrece înainte ca trupurile oamenilor să se ridice din țărână la porunca lui Dumnezeu și la glasul arhanghelului, deoarece, zice Sfântul Simeon că dacă creația a fost adusă la „la existenţă în stare nestricăcioasă şi apoi omul, tot aşa trebuie să fie schimbată şi mutată de la stricăciune la nestricăciune întâi creația, apoi împreună cu ea şi odată cu ea să se înnoiască şi trupurile descompuse ale oamenilor, pentru ca iarăși omul devenit spiritual şi nemuritor să locuiască într-un loc nestricăcios şi veșnic.” (Filocalia VI, p. 133).
Acesta este memento-ul omului postmodern dincolo de mitologiile contemporane: mai avem o dâră din strălucirea luminii celei veșnice să pășim pe urmele ei: atunci pământul a dat peștera, acum mormântul a dat Învierea, Doamne, slavă Ție!
