Când mă gândesc la Nașterea Domnului, mă întorc parcă în copilărie. De fapt, înțeleg că mă întorc în smerenia pură a nevinovăției curate a pruncului și atunci mă întreb oarecum copilărește: Doamne, oare sunt măcar iesle, ori măcar paie…, ca să poți Mario să-L așezi în mine pe El!
S-a născut smerenia și s-a cutremurat moartea; s-a dat nouă Fiul și au cântat pentru noi îngerii; s-au închinat păstorii și magii au adus pentru noi daruri! De aceea, mult milostive Doamne, pământ fiind eu, întinde mâna Ta și sapă-Ți peștera, Betleem al inimii mele!
Vreascurile ard pocnind și scăpărând lumina. Mama mă leagănă cu drag, visând fântâna Raiului, da fântâna cea ascunsa sub mărul ce a prins floare și care s-a oprit la flori dalbe pentru ca să nu mai avem din ce să mușcăm… Am visat ceva, dar, mi-a șoptit să tac și eu mi-am mușcat buzele… și parcă te simt picătură de sânge a Înviatului!
Noaptea bună, noaptea luminoasă de Crăciun!
