Ioan Chirilă, Qumran şi Mariotis – două sinteze ascetice – locuri ale îmbogăţirii duhovniceşti (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2000).
Etapele dezvoltării conceptului de „bogăţie duhovnicească”
Când cauţi adevărul în afară îţi tulburi liniştile străfundului. Este aidoma omului care adunând aurul în pumn, crezând că este greu, se urcă în turn, îl aruncă în aer, sperând că o să-l adune apoi, dar multe din monezi se rostogolesc, crăpăturile adâncului le înghit, focul străfundului le topeşte, iar lava de aur se coboară tot mai adânc. Aurul adevărului nu iese decât din străfundurile omului care nu fuge de propria-i valoare încă nerevelată nici măcar pentru propriul eu.
Am fost şi cred că voi fi preocupat de tema unităţii revelaţiei. Am încercat să o văd aşa cum ni s-a păstrat, în structura sa bitestamentară, dar cred că niciodată nu va fi pentru mine acest fapt decât un artificiu tehnic care nu are nimic cu sfera complementarităţii, nici cu cea a revelărilor succesive, ci mai degrabă cu exfolierea progresivă a minţii omului de materialitate.
Ceea ce afirm acum ţinteşte o reprezentare de tip patristic, adică subţierea minţii după supleţea Duhului până la a fi capabilă să pătrundă în străfundurile despărţiturii dintre măduvă şi os în purtarea-i săvârşită de Duhul. Pământul se cere de mult după Demuth, se cere cu suspinurile Duhului ca să fie germinat cel ţelenit cu Ţelem-ul vestit odinioară. Dar chipul nu iese din îngroşarea pământului, ci din subţierea lui spre străveziul revelării. Acolo unde pământul devine străveziu Dumnezeu Se mărturiseşte mărturisindu-te ca fiind al Său, ca fiind din Sine. Nu mai cugeţi, ţi-e sete şi bei din izvorul nestricăciunii desăvârşindu-te ca izvor al unei continuie scurgeri a apei celei vii spre cei însetaţi aidoma-ţi.
Abis pe abis cheamă. Există o chemare, un suspin lăuntric, sufletul geme sub povara lutului care se îngroaşă. Suspinul său pare un bocet, şi-a pirdut supleţea şi vigoarea strigătului învierii. înainte de Hristos, de învierea Lui, nu am putut cunoaşte matricea strigătului învierii, nici bogăţia duhovnicească adevărată care se realizează prin subţierea trupului pentru revelarea duhului. Duhul ne chema în pustie, dar adesea rămânea doar un glas de vânt ce suflă-n pustie. Din suflarea Lui noi toţi ne-am îmbogăţit cu duh de viaţă. Am lăsat pomul vieţii să fie în mijloc. M-am hrănit din pomul cunoaşterii lăsându-l să-şi aline durerea ruperii fructului înainte de vreme la umbra pomului vieţii, nu i-am furat locul, nu I l-am furat. Atunci când înţelegi că pomul cunoaşterii, Dumnezeu, este centrul nu I te substitui nici spaţial, nici în cunoaştere. Căutăm să înţelegem de ce natură era mărul, dar nu despre aceasta este vorba. Accentul cade pe segmentul olfactiv şi gustativ şi deloc nu este pomenit raţionalul penetrat de sensul autentic al cunoaşterii. Gustul te-a nemulţumit, dinţii ţi s-au strepezit, de ciudă l-ai aruncat pierzându-i sămânţa care era menită să germineze. Nu este vorba despre un ipostas anume, ci de un simbol ascuns în termenul pom. El va deveni copac falnic, vlăstar, măslin, viţă de vie… toate sunt într-un fel pomi. Pomul vieţii e Crucea Ta Hristoase, străină-I este moartea, falsă îi este morţii biruinţa, căci mâna Duhului a adunat sămânţa cea rătăcită, iar mâna Fiului a semănat-o în pământul cel bun al Edenului trupului Său. Vor crede mulţi că este delir liric narat. N-au decât, eu ştiu că este suspinul străfundului meu care învocă Străfundul central al existenţei totale.
Am sărăcit de cuvânt vorbindu-Te de bine şi de rău, am sărăcit de vedere pierzându-Te din ochi, am sărăcit de iubire ne având curajul nebunesc ca să te iubesc fără să mă gândesc la mine. De ce? Pentru că ieşisem de la Tine, dar chiar fără să ştiu Te căutam.
Am privit corpusul de profeţii mesianice extras de părintele Neaga şi am încercat să mă pun în situaţia celor din sânul poporului iudeu care le auzeau. Când au fost pronunţate, îndeobşte, poporul era în strâmtorare. Ori cât de mult aş dori să aplic perfectului profetic regula gramaticală a lipsei de perspectivă mă copleşeşte situaţia în sine. Poporul acesta nu putea, atunci, să se raporteze la dimensiunea duhovnicească a mesianismului, ei puteau vedea cel mult în aceste cuvinte speranţa apariţiei unui Mesia – Nashi aidoma lui Bar Kochba, adică dimensiunea sa politică. Atunci când tind spre sferele duhovnicescului se plasează cel mai adesea în formele unui pelagianism diluat din care dimensiunea eshatologic-doxologică a cultului ce-i mai salvează. De aceea am încercat în cele ce urmează să surprind formele liturgice prin care se exprimă dimensiunea duhovnicească a mesianismului. îndeosebi doresc să surprind ipostazele săracilor ce s-au adunat la Mariotis şi Qumran, săraci şi sărăcie care va lumina sensul adânc al primei fericiri. E fericit duhul care-şi poate înălţa aripile de lut spre braţele deschise ale Olarului, e fericit vasul care scapă de lovitura toiagului, e fericit vasul ce poartă mirul Sfintei Ungeri, acela înţelege din fericire vestirea moaştelor.
Conţinutul doxologic şi tematic teologico – moral al regulilor celor două comunităţi m-a determinat să abordez această tema „Qumran şi Mariotis – două sinteze ascetice – locuri ale îmbogăţirii duhovniceşti” în acelaşi timp eram marcat de conţinutul poetic al Vechiului Testament, de structurile psalmodice care apar încă din Cartea Facerii şi cuprind în sine ideea mesianică strâns unită cu conceptul de sărăcire materială şi îmbogăţire spirituală. De aceea vorbind despre etapele dezvoltării conceptului de îmbogăţire spirituală doresc să surprind următoarele structuri cronologice: vârsta patriarhilor, etapa monarhiei şi culmea profetismului.
Căderea în păcatul strămoşesc produce o sărăcire spirituală a persoanei umane prin aceea că omul iese din mediul manifestării revelaţionale continue a creaţiei dinamizate de comuniunea cu Dumnezeu. Este greu să facem delimitări de genul cuantificatoriu, dar observăm că în natura desfăşurării existenţei umane apar două forme ale acţiunii umane: munca pentru asigurarea subzistenţei şi acţiunea cultică. Abel era crescător de animale, Cain era lucrător al pământului, punctul de unire dintre cei doi apărând ca fiind acţiunea cultică a jerfei. Acest fapt însemnează că omul a scos prin căderea sa întraga creaţie din (spunem noi astăzi!) structurile liturgice. Cele două comunităţi atestă tendinţa omului de azi de a-şi reafirma dimensiunea liturgică şi de a revela structura liturgică a creaţiei ce se găseşte acum (atunci!) „in’ nuce”. Noi le citim pentru a le trăi.
Propunem spre lectură următoarele capitole:
- Imnele și Tainele originilor
- Repere filoniene
- Terapeuții (problema istorică; date concrete privind terapeuții; terapeuții și esenienii; erapeuții și originea monahismului)
