Studiul a fost publicat în volumul Unitate și identitate. Ortodoxia românilor între comuniunea răsăriteană și dialogul cu Apusul. I. Teologie, eds. Vasile Stanciu și Paul Siladi (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2018), 57-65.
Societatea iudaică a fost dintru început o societate teocratică, acest aspect este specific culturilor monoteiste, dar în cazul poporului ales această caracteristică se afirmă odată cu alegerea lui Avraam și primește o formă instituționalizată prin revelarea divină, realizată către Moise, cu privire la așezarea semințiilor în jurul Cortului Sfânt (Num 2)[1]. Modul de așezare al semințiilor arată faptul că unitatea desăvârșită se realizează în jurul Dumnezeului celui Viu și Unu (Deut 6,4). Acest mod de organizare nu va mai fi operabil după intrarea în Canaan, dar religia a fost mereu un element fundamental pentru afirmarea și realizarea unității poporului ales. Faptul în sine va fi dezvoltat instituțional în vremea monarhiei davidice prin „teologia Sionului”[2] în cadrul căreia se afirmă unicitatea centrului religios: Ierusalimul[3]. Chiar și în vremea Mântuitorului centralitatea Ierusalimului este afirmată, misiunea vestirii Evangheliei făcându-se „începând de la Ierusalim” (Lc 24,46-47)[4]. Punctul central de iradiere a misiunii creștine începute de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos este, așadar, Ierusalimul, dar în sectorialul Vechiului Testament putem identifica două rădăcini ale misiunii sau ale rolului misionar al reprezentanților (fiecare în parte) poporului ales: a) Avraam – izvor de binecuvântare pentru toți cei care îl vor binecuvânta – modelul credinței și al fidelității față de Dumnezeu; b) poporul ales va fi lumină pentru neamuri (Is 49,6) – modelul misionar.
Să cunoști vocea lui Dumnezeu și să știi că ceea ce îți dă poate să ceară înapoi este un lucru fundamental pentru zidirea credinței. În episodul din Facerea 18, Sarra se îndoiește și râde în sine în spatele ușii cortului, iar despre Avraam nu se spune nimic, de aceea putem înțelege că el, cunoscând vizitatorul, nu se îndoiește, ci începe să creadă și să înțeleagă că ceea ce nu e cu putință la om este cu putință la Dumnezeu. Iar cum Dumnezeu nu este definit de timp și spațiu, El poate să împlinească orice și oricând, de aceea El va merge spre Moria fără crâcnire. Această zidire în credință este necesară oricărui misionar, nimic nu trebuie să ne despartă de Hristos, iar moartea, din această perspectivă, este un câștig (Filip 1, 21).
Poporul ales este lumină neamurilor (Is 9,6) pentru că prin sinea sa, prin adeziunea sa față de Lege/Torah, el face ca celelalte neamuri să-și amintească de deschiderea eshatologică a existenței și de îndemnul profetic: „veniți să ne suim în muntele Domnului… să ne învețe căile Sale și să mergem pe cărările Sale… Căci din Sion va ieși Legea și Cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim” (Is 2,2-3).
Iată de ce unii privesc istoria acestui popor ca fiind o sumă de modele ce conduc convergent existența umană spre cunoașterea lui Dumnezeu, iar prin cunoașterea lui Dumnezeu spre viața veșnică. Așadar, misiunea nu este o conducere a umanității spre noua formă instituțională a unității, ci o conducere a acesteia spre unitatea veșniciei, care în sine este unitatea Treimii atât de frumos mărturisită în pasajul ioaneic dintre capitolele 14-17 ale Evangheliei din care acum pun doar cuvântul: „ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (In 17,21).
Rădăcinile monarhiei Israelite
În societatea iudaică regele nu este un trimis/dar al lui Dumnezeu, ci o îngăduință. El este numit „fiu al lui Dumnezeu”, iar în același timp este considerat rob al Său (ebed Yahwe). Acest paradox care cuprinde filiația divină și poziționarea în calitatea de rob exprimă limpede faptul că regele israelit își împlinește rolul pentru că Dumnezeu a încuviințat acest fapt. El se află la conducerea poporului ales, însă este cel dintâi slujitor și împlinitor al Legii revelate pe muntele Sinai.
Cu toate că primul rege al Israelului a fost uns în timpul lui Samuel, prevederile care vizează statutul acestuia în raport cu Dumnezeu și cu poporul au fost stabilite încă din Deuteronom 17,14-20. Moise a prevăzut faptul că Israel va dori să aibă în fruntea sa un rege, drept pentru care stabilește, încă de la acel moment, regulile după care acela să fie ales și normele pe care va trebui să le împlinească în calitate de rege. Poruncile mozaice vizează perioada de după așezarea poporului în pământul făgăduinței (Deut 17,14). I se va îngădui să pună rege în fruntea sa, însă el va trebui să fie ales de Dumnezeu și să fie din neamul israeliților (Deut 17,15).
Spre deosebire de regii popoarelor păgâne, acesta va trebui să împlinească unele reguli. Însă regulile nu trebuie văzute ca o limitare, ci mai degrabă ca o prevenție prin care Dumnezeu îl ferește pe rege de mândrie și de căderea în idolatrie. Mai întâi, interdicția de a înmulți caii conduce înspre consolidarea armatei și, implicit, înspre o încredere prea mare în forțele proprii. Acest fapt nu doar că slăbește credința în Dumnezeu (Ps 19, 7; 146, 10-11), ci produce o dorință de întoarcere în Egipt pentru a dobândi mai mulți cai, mai multă putere. Regele, în atitudinea aceasta de autonomizare, va atrage după sine poporul pe un drum pe care Domnul a poruncit să nu se mai întoarcă nicicând (Deut 17, 16; cf. 28, 68; Ieș 14, 13). Mai apoi, multe femei l-ar putea atrage pe rege spre idoli (cf. 3 Rg 11, 1-13), iar acumularea de bogății în exces în vistieria sa va conduce la opresiune socială în vederea colectării taxelor și, în final, la uitarea lui Dumnezeu (Deut 8, 11.17-20)[5].
Pentru expunerea noastră au o are o importanță deosebită versetele 18-19: „când se va sui pe scaunul regatului său, trebuie să-și scrie pentru sine cartea legii acesteia din cartea care se află la preoții leviților…și el să o citească în toate zilele vieții sale”. Reînnoirea sulurilor, cu alegerea fiecărui rege, ne lasă să observăm că Torah este punctul care va continua să conserve teocentricitatea poporului ales, dar în același timp este și punctul în jurul căruia se creează și se afirmă unitatea[6]. Era apărător al Legii, al slujirilor aduse lui Dumnezeu și al poporului[7]; era modelul spre care trebuia să se orienteze fiecare israelit; era un „fiu” care trebuia să crească în frica de Dumnezeu și în dreptate și să-i atragă în această stare pe toți supușii săi. Iar aceasta se realiza prin raportarea constantă la Lege. Actul scrierii unei noi cărți care să cuprindă Legea indică înspre conservarea ei, iar actul citirii zilnice trimite înspre un proces de formare, de altoire constantă pe principiile cuprinse în ea. Împlinirea acestor două acte (scriere și citire) îl ferea pe rege de îngâmfare în raport cu poporul, dar și de abaterea de la Lege (Deut 17, 20). Asumarea cuvântului lui Dumnezeu și poziționarea în atitudinea de fiu ascultător (vezi Deut 6, 20-25) oferea perenitate familiei regelui în fruntea poporului. Legea nu doar că se transmitea astfel din tată în fiu, ci era efectiv un act de mărturisire a credinței și de misiune în interiorul poporului. Iar pe acestea Dumnezeu le răsplătea, întărind casa regală și ocrotind întregul popor. Aceste elemente prevăzute de Moise au fost reluate în momentele în care Israel a cerut să aibă în fruntea sa un rege.
Întronizarea regelui – moment de afirmare a unității, dar și model misionar
Până la momentul instituirii monarhiei, poporul era condus de către Judecători, de către acei lideri politici care se ridicau la vremuri de restriște în fruntea poporului pentru a-l scoate de sub greutatea asupritorilor. Profetul Samuel, ultimul Judecător din fruntea Israelului, este pus în situația de a unge rege. În timpul său se produce mutația de la conducerea teocratică la cea monarhică. Bătrânii poporului își manifestă dorința de a avea un conducător care să stea în fruntea sa în mod continuu și care să mențină unitatea comunității credinței în jurul său. Prin acest gest Dumnezeu îi arată lui Samuel că, de fapt, Israel îl respinge pe El. Cerința ca poporul ales să aibă un rege „ca și la celelalte popoare” (1 Rg 8, 5) indică înspre alte fapte de-ale sale, care i-au condus în final la nerespectarea legii și la închinarea la zeități păgâne. Mai mult decât atât, regalitatea în sine putea deveni o formă de idolatrie, având în vedere că în cadrul popoarelor învecinate cu Israel, cel mai adesea regele era considerat a fi un zeu[8].
Dumnezeu nu se împotrivește dorinței poporului de a avea rege, ci mai degrabă îi arată că este greșită raportarea sa la popoarele învecinate. În repetate rânduri, popoarele păgâne i-au influențat pe israeliți și i-au abătut spre atitudini idolatre. Iar dacă un lider politic temporar (cum erau judecătorii) nu reușea tot timpul să-i mențină în respectarea Legii, nu era nicio siguranță că un lider permanent va putea. Cu toate acestea, după ce îl îndeamnă pe Samuel să le prezinte toate implicațiile pe care le presupune așezarea unui rege în fruntea lor, Dumnezeu încuviințează instalarea unui mediator între El și popor. Prin faptul că Domnul îi cere lui Samuel să asculte glasul lor și să le pună rege se arată, de la început, că acela va fi sub autoritatea Sa și că va trebui să împlinească Legământul încheiat între El și popor pe muntele Sinai (1 Rg 8, 11-22)[9].
Dumnezeu se implică în alegerea regelui. El îi indică profetului Samuel pe cine anume să ungă rege. Saul, fiul lui Chiș din seminția lui Veniamin, avea să fie primul rege al Israelului. Când Saul a aflat că Dumnezeu l-a rânduit să fie rege peste tot poporul a privit cu reținere opțiunea Domnului. În mod normal, regele nu putea fi ales din seminția celui mai mic fiu al lui David și nici din casa unui om neînsemnat din neamul lui Veniamin. Dar Dumnezeu nu alege după rațiuni omenești, ci caută oameni deprinși să urmeze calea cea dreaptă. Din nefericire, Saul nu s-a ridicat la înălțimea chemării dumnezeiești și a cedat la prima încercare. Se pare că acesta nu a înțeles care este menirea unui rege și în loc să fie ascultător Domnului a căutat să placă mai mult poporului. Alegerea sa greșită avea să-i fie fatală. Depărtarea de Dumnezeu și lepădarea cuvântului Său a determinat anunțarea unei sentințe categorice prin profetul Samuel: „pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel” (1 Rg 15, 26). Aici nu avem de-a face cu o „precipitare dumnezeiască”, nesupunerea și neascultarea lui Saul în cadrul episodului petrecut pe Muntele Gilgal prevesteau tendința de autonomie a regelui[10] și implicit abdicarea de la misiunea pe care o presupunea chemarea sa[11]. Regele Israelului trebuia să asume responsabilitatea ca întregul popor să rămână în fidelitate față de Torah. Astfel, în persoana sa trebuia să se realizeze unitatea comunității credinței. Dacă el se abate de la Lege, Dumnezeu îl va părăsi. Saul, primul rege al Israelului este un exemplu în acest sens. El prioritizează interesele proprii în cele două mari greșeli pe care le comite: jertfa de pe Ghilgal (1 Rg 13) și cruțarea regelui amalecit (1 Rg 15)[12]. Unitatea de neam și de credință a Israelului era în jurul său. El era responsabil pentru eșecul misiunii interne și pentru consolidarea credinței poporului. A nesocotit darul și chemarea lui Dumnezeu și de aceea a fost îndepărtat din slujirea sa regală. Domnul acea să-și caute un bărbat după inima Sa şi-i va porunci să fie conducătorul poporului Său, deoarece Saul nu a împlinit ceea ce i-a poruncit Domnul (1 Rg 13,14)[13].
David și Solomon – exponenți iluștri ai mărturiei credinței în mijlocul poporului
David, fiul lui Iesei Betleemitul din seminția lui Iuda, avea să fie persoana care corespundea rigorilor impuse de Dumnezeu regelui israelit. Încă de la alegerea sa, Domnul îi atrage atenția lui Samuel că noul rege nu se va distinge prin statură sau prin frumusețea chipului, ci prin inima lui bună (1 Rg 16, 7). Până să ajungă rege, David a fost fără prihană înaintea Domnului. A înțeles misiunea sa și s-a lăsat purta de Duhul lui Dumnezeu care se coborâse asupra sa în urma ungerii (1 Rg 16, 13) pe căile dreptății. David nu era ahtiat după putere, motiv pentru care nu a râvnit tronul care îi fusese dăruit prin ungerea sfântă până ce Saul, primul rege israelit, avea să moară. Acest fapt l-a dovedit cel puțin în două momente din timpul prigoanei dezlănțuite de Saul împotriva Sa. David îi cruță viața lui Saul atât în peștera din pustiul En-Gaddi (1 Rg 24), cât și în pustia Zif (1 Rg 26). Motivul pentru care acesta nu i-a făcut rău lui Saul avea o implicație directă cu ideea de regalitate pe care primul suveran al lui Israel o reprezenta. David le spune mai întâi oamenilor săi aflați în peșteră (1 Rg 24, 7), cât și lui Saul și supușilor lui (1 Rg 27, 11) că el nu va ridica niciodată mâna împotriva regelui, fiindcă el este unsul Domnului. David era conștient de faptul că regele era reprezentantul poporului, cel care garanta unitatea de credință și de neam înaintea Domnului și din aceste considerente nu putea să-i facă vreun rău.
După moartea lui Saul, David este ales rege în Hebron peste seminția lui Iuda, iar după șapte ani, întregul Israel îi acceptă suveranitatea sa (2 Rg 5)[14]. În această calitate el a consolidat imaginea regelui în conformitate cu prevederile lui Moise și cu cerințele expuse de Samuel. Supunerea totală înaintea Domnului avea să-i întărească statul și ulterior să determine încheierea unui legământ veșnic între el și Dumnezeu. Regele David este încredințat de Dumnezeu că tronul său va fi întărit, iar urmașii lui lor ședea pe el până în veac (2 Rg 7, 8-16). În cadrul acestui legământ este subliniată și filiația dumnezeiască: regele este fiul lui Dumnezeu, iar Domnul îi este tată (2 Rg 7, 14)[15]. Această afirmație avea să fie folosită ad litteram în ritualul de încoronare a regilor israeliți care i-au urmat lui David. În cadrul psalmului 2 întâlnim această formulă în contextul încoronării unui rege din spița davidică[16]. Este mai puțin relevant cine este regele pe care îl are în vedere aghiograful, importantă este afirmarea filiație dumnezeiești care oferă legitimitate noului suveran atât înaintea poporului său, cât și a regilor din vecinătate. Semnificativ este și faptul că noul rege care a fost uns peste muntele Sionului are misiunea de a vesti porunca Domnului. El avea menirea de a propovădui legea Domnului și de a-i conștientiza atât pe supușii săi, cât și pe cei aflați între neamuri de suveranitatea lui Dumnezeu asupra întregului pământ.
Textul psalmic oferă o mărturie evidentă pentru misiunea exterioară a regelui israelit. El trebuia să fie lumină pentru poporul său, dar și pentru neamuri. Această misiune va fi asumată în toată plinătatea ei doar de către regele mesianic. Însă perspectiva deschiderii înspre ceilalți nu era străină sub nicio formă regelui Solomon. În rugăciunea pe care o rostește în cadrul ritualului de consacrare a Templului, acesta îl roagă pe Dumnezeu să asculte și rugăciunea pe care străinii o vor înălța înaintea Lui în acest locaș de rugăciune[17]. Această solicitare vizează rolul pe care Israelul în convertirea neamurilor: „pentru ca toate popoarele să cunoască numele Tău și să se teama de Tine întocmai ca poporul Tău, Israel, și să știe că numele Tău a fost chemat asupra acestui templu pe care eu l-am zidit.” (3 Rg 8, 43).
Concluzii
Monarhia israelită trebuia să fie privită ca o instituție care a primit legitimitate dumnezeiască pentru a păstra și promova asumarea și trăirea efectivă a Legii lui Dumnezeu. În acest sens, regele trebuia să fie un model pentru poporul său de plinire a Legii și, totodată, trebuia să fie cel care aplica legea divină și implicit cel care o apăra. Acesta era punctul de plecare pentru misiunea internă pe care orice ales/uns al lui Dumnezeu avea datoria să o realizeze. Regele trebuia să fie plinitorul și garantul Legii, cel care lumina poporul în vederea slujirii Adevăratului Dumnezeu. Această misiune a regelui nu se rezuma doar la poporul ales, ci trebuia să fie extinsă și la celelalte neamuri. Gesturile de deschidere spre ceilalți manifestate prin regi precum Solomon, aveau să fie plinite de către regele mesianic, provenit din dinastia davidică, căruia Dumnezeu îi va da stăpânire până la marginile pământului. Prin el, toate neamurile se vor supune Domnului și vor cunoaște numele Său, așa cum a cerut regele Solomon.
[1] Studiind perioada peregrinării prin pustie observăm că odată cu apariția Cortului Sfânt acesta ocupă locul central în tabăra celor eliberați din robie, găsim similarități între camparea lui Israel în jurul Tabernacolului și tărâmul ceresc in preajma tronului lui Dumnezeu.
[2] Ioan Chirilă, „Teologia Sionului – ca element de fundamentare a comuniunii și comunității credinței”, în: Vasile Stanciu, Cristian Sonea (eds.), Misiunea parohiei și a mănăstirii într-o lume în continuă schimbare, Renașterea, Cluj-Napoca, 2016, pp. 19-27.
[3] Începând cu perioada davidică, centralitatea Sionului/Ierusalimului poate fi observată în mod limpede, iar aceasta în relație cu evenimentele majore prin care a trecut poporul ales și cu atitudinea pe care a avut-o în relație cu Legea. Într-un alt studiu, subliniam aceste aspecte astfel: „a) în timpul lui David și Solomon, Sionul a fost «unconditional locus» al lui Dumnezeu, ca atare a fost de necucerit, b) în vestirile profeților, prezența și apărarea cetății din partea lui Dumnezeu este condiționată de starea de ascultare și supunere a poporului, ocuparea survenind atunci când poporul nu se pocăiește, c) în timpul exilului pare că Dumnezeu a părăsit Ierusalimul pentru o vreme, dar profeții făgăduiesc restaurarea lui mai glorioasă decât cea dintâi, d) după întoarcerea din exil, dezamăgiți că acea restaurare nu s-a împlinit, au transferat această promisiune spre perioada eshatologică și spre tărâmul transcendent”. Ioan Chirilă, „Teologia Sionului…”, p. 21.
[4] Pentru mai multe detalii legate de centralitatea Ierusalimului a se vedea M. Poorthius și Ch. S. Kampen (eds.), The Centrality of Jerusalem: Historical Perspectives, Kampen, Kok Pharos, 1996, 244p.; Lee I. Levine (ed.), Jerusalem: Its Sanctity and Centrality to Judaism, Christianity, and Islam, New York, Continuum, 1999, pp. 3-52.
[5] Cf. Edward J. Woods, Deuteronomy. An introduction and Commentary, coll. Tyndale Old Testament Commentaries, vol. 5, Inter-Varsity Press, Downers Grove, 2011, pp. 218-219.
[6] Bernard M. Levinson, Deuteronomy’s conception of law as an „ideal type”: a missing chapter in the history of constitutional law, în: “The Right Chorale”: Studies in Biblical Law and Interpretation, Mohr Siebeck, Tübingen: 2008, pp. 77-79.
[7] S. Mowinckel, General, Oriental and Specific Israelite Elements in the Israelite Conception of the Sacral Kingdom, în Studies in the History of Religions, The Sacral Kingship, Brill, Leiden/Roma, 1959.
[8] Diana V. Edelman, King Saul in the Historiography of Judah, coll. Journal for the study of the Old Testament Supplement Series, vol. 121, JSOT Press, Sheffield, 1991, pp. 37-40.
[9] D.V. Edelman, King Saul in the Historiography of Judah, pp. 41-42.
[10] Ralph W. Klein, 1 Samuel, coll: Word Biblical Commentary, vol. 10 Word, Incorporated, Dallas, 2002, p. 152.
[11] Sfântul Ioan Casian subliniază aici mărinimia lui Dumnezeu care nu a ținut cont în momentul alegerii de faptele reprobabile pe care regele Saul avea să le împlinească în viitor. John Cassian, Conference 17.25.15, în J. R. Franke, Joshua, Judges, Ruth, 1-2 Samuel, coll: Ancient Christian Commentary on Scripture Old Testament, vol. 4, InterVarsity Press, Downers Grove, 2005, p. 254.
[12] Vezi detalii în Stelian Pașca-Tușa, „Ispita autonomiei sau despre căderea regelui Saul (1Rg 15),” în: Aurel Pavel și Nicolae Chifăr (eds.), „Voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele”. In Honorem Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Abrudan la împlinirea vârstei de 80 ani, Astra Museum, Sibiu, 2018, pp. 546-566.
[13] B. C. Birch, The Rise of the Israelite Monarchy: The Growth and Development of I Samuel 7-15, Scholar Press, Missoula, 1976, pp. 105-108.
[14] J. Maxwell Miller și John H. Hayes, A History of Ancient Israel and Judah, Philadephia, The Westminister Press, 1986, pp. 168-174.
[15] „Filiația divină, ungerea cu untdelemn sfințit, înscăunarea în Sion și rostirea legământului sunt elementele care stau la baza teologie regalității în acest text psalmic. Datorită acestor amănunte, psalmul a dobândit de timpuriu un statul privilegiat între celelalte imnuri și ca urmare a fost inclus în ceremonialul de încoronare a regelui israelit, alături de psalmul 109. Conținutul acestui psalm regal avea menirea de a reafirma splendoarea monarhiei davidice și de a creiona chipul unui rege emblematic, un reprezentant autentic al lui Dumnezeu în lume care veghează la respectarea și împlinirea voinței divine.” Stelian Pașca-Tușa, „Psalm 2 – An Isagogic, Exegetical and Theological Interpretation (Part II)”, în: Studia Universitatis Babeş-Bolyai – Theologia Orthodoxa, (2015), 2, p. 75.
[16] Vezi detalii în William H. Brownlee, „Psalms 1 – 2 as a Coronation Liturgy”, în: Biblica, 52 (1971), 3, pp. 321-336.
[17] J.M. Miller și J.H. Hayes, A History of Ancient Israel and Judah, p. 202.
