Ioan Chirilă, Mesianism şi Apocalipsă în scrierile de la Qumran. Cluj-Napoca: Arhidiecezana, 1999, 114 p.
„Qumran – un loc ce se adresează raţiunii pentru a deprinde gândirea cu inima”
Făgăduinţa făcută poporului ales spunea despre Canaan că este locul unde curge lapte şi miere. Pentru autentificarea acestui adevăr, îndeosebi în vederea întăririi nădejdii israeliţilor, Moise trimite 12 iscoade ca să aducă mărturii în acest sens (Num 13,28). Mărturia iscoadelor este identică cu promisiunea făcută de Domnul şi rămâne ca argument veridic peste veacuri. Aproape toţi cei care cunosc Scriptura, fără a vedea Ţara Sfântă, cred despre acest pământ că are o constituţie edenică, pe când în fapt, călătorind de pildă de a lungul Iordanului, ajuns la porţile Mării Moarte trăieşti un adevărat şoc, o senzaţie de profundă uimire şi de interogare perpetuă: unde este acel pământ, unde este rodnicia lui deodinioară, de ce înaintează atât de repede şi de mult deşertul, unde este Canaanul? M-am întrebat şi eu la rândul meu şi în acea clipă de surprindere nu am primit nici un răspuns. El urma să vină mai târziu. Miracolul în prima fază a manifestării sale fascinează, desbracă de tot ceea ce poate fi cerebral tipul respectivei manifestări, dar în acelaşi timp miracolul cuprinde, învăluie fiinţa într-o stare de con-vieţuire. Această stare îţi dă posibilitatea, într-o a doua etapă a miracolului, ca din propria-ţi trăire să ataşezi manifestării miraculoase aspectele sale raţionale sau cum am spus adineaori, aspectele sale cerebrale. Minunea nu contravine raţionalităţii umane, nu o anulează, nu o face inutilă, ci îi dă posibilitatea să se afirme în sensul disponibilităţii sale de transcendere. Mintea este o parte a trupului, dar spiritual călătoreşte mult în afara acestuia, dar niciodată despărţită de acesta. Mă gândesc, de pildă, la experienţa extatică a Apostolului Pavel sau la experienţele similare ale profetului Iezechiel şi din acest gând se naşte înţelegerea profundă a faptului că exprimarea umană are consistenţă logosică numai atunci când cuvântul rostit este o revelare a miracolului lăuntric al persoanei, miracol prin care se realizează conformarea voirii trupului cu voinţa duhului în sensul pnevmatizării celui dintâi. Şi atunci, miracolul este plin de raţional, dar numai în măsura în care este receptat ca act relaţional şi nu ca act extern separat, ca obiect de studiu. De aceea numesc Israelul: loc minunat în care înveţi să gândeşti cu inima.
Un loc miraculos, prin însăşi constituţia sa geografică, un loc în care se întâlneşte exuberanţa vegetaţiei cu austeritatea deşertului, un loc în care doar aerul plin de vaporii de apă cu sare te mai face să simţi că trăieşti, este acel loc în care te îndemni să cobori în pământ ca să-ţi găseşti propriul cuvânt spre definire. Este o minune, un miracol al naturii, în mijloc se află mânăstirea Sfântului Gherasim, a celui care a îmblânzit leul, iar deoparte şi de alta se află deşertul Iudeii şi Grădina Domnului – Ierihonul. În deşert găseşti două minunăţii, mânăstiriile şi peşterile Qumranului. De ce le numesc minunăţii? Pentru că la Qumran am găsit cuvântul scris despre Cuvântul, iar în mânăstiri am găsit cuvântul despre Cuvântul întrupat şi nu doar cel despre Cuvântul cel întrupat. Nu se poate să nu te fascineze „drumul moaştelor”, micile racle pe care le scot călugării spre închinare la Sf. Sava, la Sf. Gheorghe de la Hozeva şi pretutindeni în Ţara aceasta minunată. Stai lângă Sf. Ioan Damaschinul, lângă cel care a sistematizat magistral adevărul sinoadelor ecumenice spre mărturie şi spre apărarea credinţei, şi te cobori apoi spre cântul înaripat a Sf. Ioan de la Hozeva pentru ca sub peştera lui Ilie să înveţi cântarea cea mai presus de ceruri. Şi toate acestea pentru că vrei să-ţi răspunzi la întrebarea: de ce oare înaintează atât de repede deşertul sau mi s-a strepezit gura şi nu mai simt dulceaţa mierii şi a laptelui? Acolo unde sunt oaze monastice există un izvor, există verdeaţă, natura începe să se reaşeze în structurile frumuseţii primare şi de aceea, nu de puţine ori cei care le văd exclamă: parcă ar fi raiul. Dar după ce cobori de la Sf. Elefterie totul se usucă, pământul crapă sub loviturile soarelui şi-şi deschide străfundurile în forma grotelor de la Kirbet Qumran. Totul este năruit de vreme, hamsimul acoperă ruinele cu nisip, ici colo câte o urmă din trandafirul de Ierihon care-ţi aminteşte de supliciul lui Hristos, dar în chip deosebit el vorbeşte despre înviere, despre sfinţenie, despre pnevmatizare. De ce înaintează deşertul? Pentru că au secat lacrimile şi sudorile nevoinţei, pentru că această apă restauratoare nu mai cade spre reaşezarea naturii în structurile sale paradisiace. În acest peisaj auster s-au retras esenienii pentru a se uni cu oştile îngereşti în vederea realizării lui hesed – iubirii aproapelui. De aceea se impune cu necesitate analizarea sensurilor pe care le au termenii: dreptate, milostivire, pietate, adevăr, cunoaştere, splendoare, izvoare ş.a. în gândirea qumranită. Abordarea exegetică a acestor termeni poate arunca lumină asupra relaţiei existente între gândirea qumranită şi morala şi practica liturgică creştină, direcţie pe care vom încerca să o imprimăm studiului nostru de arheologie biblică care din această cauză va avea o formă expozitivă, în special, şi exegetică ,în plan secundar.
Kirbet Qumran. În zilele noastre nu mai există comunitate umană în vechiul loc al Qumranului. Ruinele vechii localităţi sunt situate în nord-vestul Mării Moarte la circa un kilometru depărtare de mare (1292 de picioare), în stîngă a văii Qumran (Wadi Qumran), la 13 km. Sud de oraşul Ierihon. Ruinele vechii aşezări au fost descoperite la începutul secolului, odată cu descoperirea primelor manuscrise. Săpăturile arheologice au fost efectuate de o echipă de arheologi condusă de Părintele Roland de Vaux – conducător al Şcolii Franceze de Arheologie „Ecole biblique de Jerusalem” – în două etape: 1951 şi 1953 – 1956. Totuşi, se pare că primele săpături arheologice au fost efectuate în această zonă încă din 1873 de către C.S. Clermont-Ganneau, echipă care a descoperit cimitirul comunităţii în care au fost identificate un număr de 1100 de morminte.
Vechea aşzare, datând din secolele VIII –VI î.Hr., a fost aşezată pe o terasă de rocă calcaroasă brăzadă de şisturi saline care-i dau un aspect cleios şi o fac foarte vulnerabilă precipitaţiilor din pricina cărora ruinele sunt înconjurate de şanţuri adânci brăzdate în rocă. Cele mai vechi construcţii au fost împrejmuite de ziduri de apărare care cuprind o arie de cca. 250 picioare. Intrarea principală a fost în partea de nord şi era apărată de un turn de pază cu trei nivele, primele două niveluri erau din piatră, iar cel de al treilea a fost de cărămidă. Curtea interioară din imediata apropiere a porţii era împărţită în diferite sectoare, în funcţie de necesităţile comunităţii.Cele mai importante încăperi erau aşezate în partea sudică a turnului de apărare, una dintre aceste încăperi fiind identificată de cercetători ca fiind Scriptorium-ul comunităţii, locul în care scribii au realizat renumitele „manuscrise de la Marea Moartă”. Arheologii cred că sala scriptoriumului era aşezată pe un loc mai înalt decât nivelul solului, decât nivelul curţii interioare, şi la care se ajungea parcurgând nişte scării care se terminau într-o altă curte interioară folosită de către scribi pentru relaxare. În partea estică a curţii mari se aflau bucătăriile, spălătoria şi câteva rezervoare foarte încăpătoare pentru colectarea apei.Aripa sudică cuprindea un hol de cca. 67/ 35 m, o cămară, alte rezervoare pentru apă şi atelierul de confecţionare a vaselor de lut care avea două cuptoare de ardere a ceramicii, unul era folosit pentru arderea micii vesele de uz zilnic, iar celălalt era folosit pentru vasele mari, vase de tipul urnelor în care au fost găsite manuscrisele. În partea vestică au fost descoperite mai multe încăperi construite din piatră, încăperi pentru muncile zilnice, o cămară pentru cereale, o brutărie, o piuă pentru fructe. În această parte a edificiului existau şi două cisterne de colectare a apei dintre care una avea formă circulară. Apa putea fi obţinută din precipitaţii şi prin intermediul apeductelor care legau aşezarea de Wadi Qumran.
Cimitirul descoperit la finele secolului XIX se află în partea estică a aşezării şi este despărţit de restul construcţiilor printrun zid de piatră.
Cercetările arheologice au prelevat date despre nivelul de civilizaţie din perioada a doua a fierului, cuprinsă între anii 1000 – 600 î.Hr. Se crede că în această perioadă localitate Qumran poate fi identificată cu „oraşul Sării” despre care se face referire în Cartea Iosua 15,62, iar dezvoltarea acestei aşezări se datorează regelui Uzzia care a construit turnuri de apărare în deşert şi a săpat multe fântâni şi despre care se vorbeşte în Cartea II Cronici 26,10.
Următorul nivel de civilizaţie descoperit este datat ca aparţinând epocii lui Ioan Hyrcan I (135-104 î.Hr.). Arheologii afirmă că acest nivel a fost locuit de esenieni, dar unii cercetători preferă numele de „secta de la Marea Moartă”. După această perioadă aşezare a trecut printr-o fază de ruinare datorită unui incendiu şi unor cutremure de pământ. Despre aceste cutremure vorbeşte Iosif Flaviu în Antichităţile iudaice XV.121-147 şi în Războiul iudaic I.370-380.
Aşezare a fost reconstruită în jurul anului 4 î.Hr., în vremea lui Arhelau, în aceiaşi structură ca şi vechea construcţie, dar în vara anului 68 d. Hr. a fost distrusă de romani, comunitatea fiind împrăştiată sau ucisă în Primul război iudaic. Fortul existent aici a fost ocupat până în preajma anului 90 d.Hr. de o garnizoană romană. În timpul celui de al doilea război iudaic, cunoscut şi sub numele de revolta lui Bar-Kochba (132-135), fugarii s-au adăpostit aici, mărturie stau monezile descoperite aici, monede ce au efigia lui Bar-Kochba, fapt care a dus la distrugerea totală a aşezării de către oastea romană.
În apropierea Qumranului, la sud, se află oaza Ain Feshkha de care prin canale de aducţie era legată aşezarea esenienilor. Această oază era bogată în apă şi avea un teren foarte fertil care era sursă de aprovizionare pentru comunitatea qumranită. În 1958 părintele de Vaux a efectuat săpături arheologice şi aici şi crede că la Ain Feshkha erau atelierele de pielărie ale comunităţii, ateliere în care au fost produse unele din învelitorile vaselor şi unele suporturi pentru manuscrise.
Aşadar, putem sesiza că aşezarea a trecut prin trei stadii de civilizaţie şi că potrivit acestor nivelurii trebuie să facem referirile la viaţa religioasă şi la terminologia folosită în acest sens în societatea religioasă iudaică tradiţională şi în cadrul comunităţii qumranite. Perioada lui Uzzia a fost o perioadă de stabilitate religioasă, deci acestui nivel structural cronologic nu I se poate atribui vreo conotaţie apropiată specificului esenian întrucât credem că aici era o comunitate iudaică constituită în scop de apărare pentru flancul sud- estic al teritoriului lui Iuda. Celei de a doua şi celei de a treia perioade le pot fi circumscrise acţiunile de scriere a manuscriselor şi de dezvoltare a comunităţii în sensul unei morale stricte. Dar despre acest fapt vom vorbi în cuprinsul părţilor exegetice ale lucrării.
Nu dezvoltăm studiul nostru din perspectiva preconcepţiei poptrivit căreia se afirmă, de către unii cercetători, că nucleul religios de la Qumran a fost un aşezământ premonastic sau precreştin. Ceea ce dorim să scoatem în evidenţă este faptul că în sânul acestei comunităţi s-a dezvoltat o viaţă religioasă puţin detaşată de specificul strict al vieţii religioase iudaice tradiţionale, detaşare ce se constituie în punct sau temă comună de dezbatere între creştinism şi mozaism. Din perspectiva cercetărilor realizate în cadrul Şcolii Franceze de Arheologie (1994–1995) pe tema manuscriselor şi a comunităţii ce lea realizat înclin să cred că această comunitate a fost o reacţie deplin justificată a unui segment de populaţie fidel teologiei Sionului şi care în acest mod a reacţionat la procesul de secularizare ce s-a făcut simţit în societatea iudaică a vremii într-un mod tot mai susţinut.
Propunem spre lectură următoarele capitole:
- Mesia și mesianismul din perspectiva vechitestamentară și în lumina textelor mesianice descoperite în grota 4 Qumran
- Perspective qumraniene ale mesianismului
- Profeți și pseudo-profeți
- Manuscrise neotestamentare descoperite în grota 7 Qumran
- Qumran – un loc al liniștii și creuzet al tensiunilor
