Studiu publicat în Satul și spiritul românesc între tradiție și actualitate. Lectura Sfintei Scripturi și provocările transmiterii credinței, vol. 1, ed. Vasile Stanciu și Daniel Mocanu (Cluj-Napoca: PUC, 2020), 73-91.
Teofaniile sau arătările dumnezeiești sunt acte revelaționale în care Dumnezeu ni se descoperă în lumină și prin lumină. Pentru a putea înțelege această manifestare revelatoare este necesar să explicăm termenul kavod („slavă”) care întregește cunoașterea acestei însușiri ființiale a Celui ce este Lumină. Este important să semnalăm de la bun început faptul că atunci când vom încerca să definim termenul kavod trebuie să avem în vedere două categorii de accepțiuni: 1) una non-teologică în care sunt incluse ocurențele verbale ce fac trimitere la o ființă grea ca importanță ce trebuie cinstită, onorată, dar și unitățile adjectivale și substantivale care au sensul de „impunător” sau „onorabil” și 2) una teologică în care sunt însumate formele verbale prin care se indică preamărirea Dumnezeului lui Israel și substantivul kavod care desemnează slava Domnului[1].
Kavod Yahwe – delimitări semantice
Termenul kavod provine din rădăcina verbală kvd și poate avea următoarele sensuri: literal, poate însemna „greutate”, „bogăție” sau „importanță”, iar figurativ sau spiritual, poate însemna „onoare”, „respect” sau „slavă”[2]. Dintre toate acestea, înțelesul de slavă este cel mai des uzitat în Sfânta Scriptură, apărând în 120 de texte din cele 200 existente în Vechiul Testament[3]. Radicalul kvd este utilizat în majoritatea limbilor din arealul semitic pentru a exprima o interacțiune socială, în cadrul căreia unei zeități sau unei persoane care avea un statut privilegiat, i se acorda o cinstire evidentă. Atât în sens material, cât și spiritual, această rădăcină verbală era folosită pentru a surprinde ideea de greutate sau / și de însemnătate. Ca atare, substantivul kavod este menit să desemneze tot ceea ce are greutate, tot ceea ce este relevant și important care, de cele mai multe ori, este corelat cu bogăția, cu frumusețea și cu succesul. Termenul kavod nu indică doar realitatea obiectivă a unui lucru care este caracterizat de greutate, ci și sentimentul care însoțește constatarea amintită sau mai bine zis trăirea pe care o experiem când ne raportăm la un lucru/ persoană care inspiră respect. Această dublă perspectivă semantică poate fi aplicată și atunci când avem în vedere slava dumnezeiască.
Având în vedere acest fapt, semnificația cuvântului kavod, dar și a tuturor termenilor derivați din radicalul kvd, nu poate fi înțeleasă pe deplin, decât în urma unei analize atente a contextului în care sunt folosiți acești termeni, precum și a particularității pe care aceste cuvinte le au în limbile semitice. Forma qal indică cu fermitate ideea de „greutate apăsătoare”, iar formele de piel și hitpael oferă rădăcinii kvd semnificația de „adorare” în sensul de „a oferi adorare” și respectiv „a primi adorare”. Dacă sensul propriu al termenului kavod este acela de „greutate (somatică)”, „ficat”, cel figurat dezvoltă ideea de „însemnătate”, „importanță”, „slavă omenească”, iar cel spiritual face trimitere la slava dumnezeiască sau la acțiunea de slăvirea a lui Dumnezeu prin fapte, cuvinte și implicit prin cultul public. Sensul spiritual al noțiunii kavod, nu poate fi înțeles pe deplin apelând doar la literatura acadiană sau feniciană, ci acesta solicită analiza atentă a textelor scripturistice în care sintagma kavod Yahwe este folosită de aghiografi pentru a marca prezența lui Dumnezeu. Această slavă poate fi întâlnită atât în sensul ei static prin care se face referire la sălășluirea Domnului asupra poporului sau în sanctuar, cât și în cel dinamic în care Dumnezeu este slăvit și adorat de popor în cadrul structurilor cultice.
Așadar, atunci când termenul kavod este folosit cu sensul de slavă, acesta face referire de obicei la Dumnezeu, la aparițiile sale minunate din perioada exodului egiptean (sub forma norului de fum și a stâlpului de foc), la sanctuarul Său, la obiectele sacre și la cetatea Ierusalimului[4]. La fel ca în culturile Orientului Antic, slava divină era asociată adeseori cu elementele care definesc demnitatea regală a unui personaj. Tronul, coroana sau strălucirea unui suveran atotputernic au fost folosite pentru a contura pe înțelesul tuturor caracteristicile slavei divine. Însă, slava Domnului copleșea slava oricărui rege pământean. Este suficient să amintim faptul că Isaia în vedenia s-a inaugurală l-a văzut pe Dumnezeu „stând pe un scaun înalt şi măreț şi poalele hainelor Lui umpleau templul” (6, 1). Aceste detalii precum și cele care au fost prezentate de profet ne determină să afirmăm că slava Domnului era copleșitoare și totodată înspăimântătoare. Teama pe care o inspira un astfel de fenomen năștea în sufletul celui care avea parte de o astfel de teofanie, dorința de a sluji necondiționat Domnului (Is 6, 8), de a-L cinsti, de a-L slăvi și de a dori cu ardoare, asemenea lui Moise, să ceară Domnului: „Arată-mi slava ta!” (Iș 33, 18)[5].
Așadar, arătările slavei Domnului inspirau o teamă sfântă în popor. Acest fapt este destul de firesc, de vreme ce Domnul își făcea simțită prezența prin intermediul unor fenomene naturale ce inspirau frică: furtuna, norii întunecoși, fulgerele, tunetele, cutremurul sau focul mistuitor. Norul de fum, era un element indispensabil al teofaniilor din pustie și nu numai. Acesta avea rolul de a proteja poporul de vederea luminii în care era învăluit Dumnezeu. Numai Moise putea să intre în acel nor și să-l vadă pe Dumnezeu față către față (Nm 12, 8; Dt 34, 10). Poporul vedea doar flăcările mistuitoare care scânteiau în mijlocul acelui nor întunecos (Iș 24, 17). Uneori când se face referire la focul Domnului care nu este altceva decât manifestarea slavei Sale, el este perceput ca un instrument prin care Dumnezeu pedepsește poporul. Când fiii lui Aaron au adus foc străin la cortul sfânt, Dumnezeu a coborât foc din cer și i-a mistuit (Lv 10, 1-2). De asemenea, când poporul s-a răzvrătit și a început să cârtească înaintea Domnului, focul dumnezeiesc a început să mistuie marginile taberei și acesta nu s-a stins decât după ce Moise s-a rugat Domnului (Nm 11, 1-3). Chiar dacă focul era un instrument al pedepsei, poporul îl asocia cu prezența lui Dumnezeu, sau mai bine-zis cu mânia Acestuia[6].
Aceste elemente prin care Dumnezeu își făcea simțită prezența slavei Sale în popor s-au perpetuat în forme mai blânde și după peregrinarea prin pustie. Norul și focul apăreau adeseori în contextul teofaniilor din cadrul sanctuarului iudaic. La sfințirea templului din timpul din Solomon, norul de fum a umplut spațiul sfânt, încât preoții au fost siliți să iasă afară din sanctuar (3 Rg 8, 11), iar focul s-a pogorât din cer și a mistuit toate jertfele (2 Par 7, 1). La vedere acestor semne prevestitoare ale prezenței lui Dumnezeu, poporul a căzut cu fața la pământ, s-a închinat și a slăvit pe Domnul. Un episod asemănător, în care slava Domnului se manifestă prin intermediul focului, are loc pe muntele Carmel când profetul Ilie invocă foc din cer pentru a mistui jertfa și pentru a le arăta israeliților cine este adevăratul Dumnezeu care a mistuit jertfele pe care părinții lor le-au adus la sfințirea sanctuarului din Ierusalim (3 Rg 18, 36-39). Cu alte cuvinte, orice manifestare a slavei este un act de revelare a adevăratului Dumnezeu.
Câmpul semantic al acestei noțiuni este extrem de bogat și variat în același timp. Conceptul kavod este corelat cu o suită de cuvinte prin care se precizează sensul, maniera de realizare / manifestare, amplitudinea şi forma de revelare: oz – „putere, forță, cinste”; oșer – „bogăție”; panim – „față”; hai – „viață”; ieșa / Ieșua – „mântuire / Mântuitor”; or – „lumină”; anavah – „umilință” și tehila – „rugăciune”[7]. Expunerea termenilor asociați lui kavod nu face altceva decât să elucideze înțelesul acestui concept cheie din teologia vechi-testamentară: Folosirea termenul oz – „putere, forță, cinste” în contextul slavei dumnezeiești scoate în evidență caracterul intrinsec al acesteia, arătând modul în care kavod Yahwe se manifestă: cu putere. Atotputernicia Domnului vădită prin slavă, i-a determinat pe israeliți se prosterneze înaintea Celui care I se arată[8]. Un alt termen din câmpul semantic al termenului kavod este oșer – „bogăție” care subliniază ideea de abundență, de belșug, de strălucire. Acesta este folosit îndeosebi pentru a sublinia slava regelui David (1 Par 29, 28) sau a lui Solomon (1Rg 3, 12-13). Bogăția este un dar de la Dumnezeu care, în aceste două contexte, sugerează revărsarea unei binecuvântări asupra unor figuri regale ce posedă prerogative mesianice evidente. Raportată la kavod Yahwe, noțiunea oșer indică modul în care slava se revarsă din abundență asupra celor care se fac părtași de vedere ei.
Pasajul din Ieșire cap. 33 în care Moise cere Domnului să-i arate slava Sa, iar Acesta îl refuză motivând că fața Lui nu poate să o vadă, arată o convergență evidentă între conceptul kavod și panim – „față”. Teofaniile Domnului sunt percepute ca niște acțiuni revelatoare în care Dumnezeu cheamă pe om la cunoaștere, la comuniune, la comunicare. Noțiunea de față definește cel mai bine o persoană și, de aceea, asocierea acestui concept cu cel de slavă indică chemarea spre un dialog cu o ființă personală vie. Relația dintre kavod și hai – „viață” vine în continuarea asocierii amintite mai sus, sugerând că orice arătare a Domnului îl reașeză pe om în legătură cu sursa vieții sale. Textele psalmice scot în evidentă faptul că slava oferită de Dumnezeu este asociată vieții veșnice pe care Domnul o dă celor aleși ai Săi din belșug (Ps 20, 5-6). Faptul că acest psalm este încadrat în categoria psalmilor regali, ne ajută să stabilim o conexiune cu conceptul oșer (bogăție), dar și cu cel de Mesia, de izbăvitor, de mântuitor.
Așadar, perspectiva asociativă dintre kavod și ieșa – „mântuire”, pe care o implică psalmul regal amintit, ne aduce înainte o nouă nuanțare: slava oferită regelui de către Dumnezeu este mare fiindcă aduce cu ea darul mântuirii. „Izbăvirea” este numele cel mai adecvat care poate fi oferit slavei lui Dumnezeu cu precădere în textele care fac trimitere la acțiunea prin care Dumnezeu îți scapă poporul de la moarte care putea surveni în urma unui atac din partea dușmanilor sau în urma foametei / lipsei de apă. Episoadele din timpul peregrinării prin pustie, descrise în Ieșire și Numeri sunt edificatoare pentru demonstrația noastră. Când se are în vedere acțiunea de slăvirea a lui Dumnezeu, termenul kavod este pus în legătură cu doi termeni asociați slujiri cultice: anavah – „umilință, modestie” și tehilah – „rugăciune”. Cel care dorește să fie părtaș slavei, trebuie să-și pregătească sufletul pentru dumnezeiasca arătare și să asume cele două exigențe amintite pentru a putea răspunde chemării, pentru a intra asemenea lui Moise în norul slavei pentru a se umple de lumină. Însă cea mai adecvată asociere dintre noțiunea kavod și unul din termenii din câmpul semantic al acesteia, este relația pe care o dezvoltă cu or – „lumină”, despre care vom vorbi în cele care urmează.
Arătarea slavei lui Dumnezeu în Pentateuh
Primul episod în care Dumnezeu își arată slava înaintea poporului este în pustie. Aceștia cârtesc împotriva lui Moise și Aaron, iar Domnul le promite că-și va arăta slava prin intermediul norului undeva în pustie (Iș 16, 8-10[9]). Este necesar să remarcăm că acest episod este învăluit de mister. Nu se oferă alte detalii și de aceea unii exegeți au considerat că arătarea slavei dumnezeiești coincidea cu apariția unei luminii orbitoare. Din aceste considerente, bibliștii au conchis că textul care face referire la acest episod („… veți vedea slava Domnului…”) ar trebui tradus prin: „veți vedea lumina orbitoare prin care se arată că Dumnezeu este aici”. În acest sens traducerea cu „lumină orbitoare” sau „o lumină foarte puternică” ar fi mai adecvată[10]. De remarcat aici este faptul că exegeții asociază slava lui Dumnezeu cu o lumină foarte puternică, de o strălucire greu de suportat pentru vedere.
În contextul promulgării Legii pe Muntele Sinai, Domnul își revelează slava într-un chip înfricoșător. Îngemănarea focului strălucitor cu norul dens avea menirea de a inspira teamă celor care priveau muntele și se-nspăimântau de glasul Domnului care din interiorul norului răsuna asemenea unor trâmbițe de luptă. Descrierea pe care o face Sfântul Grigorie al Nyssei acestui episod este edificatoare: „Lumina aerului se întunecă din senin, încât muntele se făcu nevăzut, fiind despărțit de un cerc de negură, iar din negură se arătă un foc ce înfricoșa vederea celor ce priveau. De pretutindeni locul de pășunat al muntelui era învăluit de fumul ce ieşea din focul ce creștea, acoperind toată vederea lui.»[11]. Această imagine înfricoșătoare, nu le era străină israeliților; ei au văzut slava Domnului manifestată sub forma stâlpului de nor și a stâlpului de foc care-i călăuzea prin pustie ziua și respectiv noaptea (Iș 13, 21-22). Însă ce ne atrage atenția în acest context este faptul că slava Domnului este descrisă ca fiind un foc mistuitor (keeș okhelet). Acest fenomen luminos i-a determinat pe israeliți să se retragă și să stea departe de baza muntelui, fiindcă focul reprezintă un simbol al puterii și implicit al judecății dumnezeiești (cf. Is 30, 27-30). Această dimensiune a slavei este diferită de cea pe care israeliții au perceput-o în pustiu când slava divină s-a manifestat ca act mântuitor prin darul de mană. Aici se subliniază dimensiunea înfricoșătoare a slavei pe care, potrivit interpretării Sfântului Chiril, nu oricine este pregătit să o vadă, și chiar dacă poate să o privească, ochii materiali nu vor putea trece de înfățișarea materială a slavei. Altfel spus, aceștia nu puteau vedea lumina cea necreată care iradia din acel foc mistuitor[12].
Un alt fapt relevant pentru demersul nostru este promisiunea Domnului de a-și sălășlui slava sa în cortul sfânt (Iș 29, 42-46). În mod cu totul neașteptat arătarea slavei în Cortul Sfânt nu este însoțită de fenomene luminoase (mai bine zis, aghiograful nu menționează acest fapt). Însă, în literatura exegetică, arătarea slavei nu poate fi disociată de lumină[13]. Spre exemplu, biblistul Thomas Wagner consideră că, având ca reper teofania din Sinai, este necesar să percepem arătarea slavei dumnezeiești în primul rând ca pe un fenomen luminos. Lumina este caracteristică slavei dumnezeiești. În acest sens, exegetul german consideră că dacă cineva ar fi mișcat catapeteasma Cortului, lumina ar fi iradiat în exterior[14]. Iluminarea Cortului are menirea de a consacra locașul de rugăciune. În felul acesta lumina necreată izvorâtă din Ființa lui Dumnezeu se sălășluia într-un anumit topos pentru a-l afierosi Domnului. Dacă raportăm această realitate la icoană, vom înțelege că aceste în calitatea lor de purtătoare de har[15] și de lumină dumnezeiască sfințesc locul unde se află și-l pregătesc pentru venirea nemijlocită a Domnului.
În capitolul 40 când se descrie sălășluirea efectivă a slavei lui Dumnezeu în Cortul Sfânt este menționată și apariția norului. Acest nor care călăuzise poporul prin pustie, acum se coboară asupra Cortului Adunării și mijlocește umplerea acestuia de slavă (Iș 40, 34-38[16]). Ulterior norul a rămas deasupra Cortului ca semn vizibil al prezenței slavei. Însă la fel ca în pustie, noaptea, acest nor devenea stâlp de foc. Este de la sine înțeles că în momentul sălășluirii slavei în Cortul Sfânt, locașul s-a umplut de lumină. Explicațiile anterioare sunt suficiente și nu vom mai insista. Vom menționa doar faptul că în tradiția iudaică, în Cortul Sfânt, după consacrare s-a sălășluit șekina. Acest concept are aceleași prerogative precum kavod, însă spre deosebire de acesta, șekina (termen care provine de la cuvântul șakan – cort) nu inspiră sub nicio formă teamă[17]. Mai degrabă, îmbie pe israeliți să se apropie de slava și lumina cerească pentru a se împărtăși de ea. În acest sens, îl avem exemplu pe Moise care de fiecare dată când intra în Cort pentru a vorbi cu Dumnezeu față către față, chipul lui era atât de luminos și strălucitor încât era necesar ca să-și acopere chipul cu un văl, pentru că nimeni din cei care se uitat la el nu puteau să privească slava dumnezeiască ce i-a pecetluit chipul: „Când însă intra el înaintea Domnului, ca să vorbească cu El, atunci își ridica vălul până când ieşea; iar la ieșire spunea fiilor lui Israel cele ce i se porunciseră de către Domnul. Şi vedeau fiii lui Israel că fata lui Moise strălucea şi Moise își punea iar vălul peste faţa sa, până când intra din nou să vorbească cu Domnul.” (Iș 34, 34-35).
Sfântul Chiril subliniază faptul că Moise a avut părtășie la slava lui Dumnezeu și ca atare, fața lui iradia o lumină ce nu putea fi privită și în consecință, acesta trebuia să-și acopere chipul luminos cu un văl: „Dar fiindcă faţa lui Moise s-a întipărit de lumină prin iradierea luminii dumnezeiești prin faptul că a stat pe munte şi s-a reținut de la cele omenești patruzeci de zile, cei aleși din fiii lui Israel şi înaintea celorlalți Aaron, nu suportă această lumină. Întorcându-se deci şi luând-o la fugă, îi reîntoarce Moise şi grăiește astfel fiilor lui Israel, opunând acoperământul feței şi făcând suportabilă prin umbriri mulțimea razelor luminii dumnezeiești ce porneau din faţa lui. Dar când intra la Dumnezeu, se ridică acoperământul.”[18]
Dacă slava lui Dumnezeu nu ar fi izvor de lumină, atunci nu s-ar justifica strălucirea feței lui Moise. În acest fel este necesar să ne raportăm și noi la chipurile sfinților din icoană. Dacă viețuirea noastră ar fi una aleasă, atunci am dobândi capacitatea de a vedea strălucirea feței sfinților și prin harul icoanei am deveni și noi purtători de lumină cerească[19]. Origen se minunează de această strălucire a feței lui Moise și se întreabă: „Cine nu va admira măreția acestei taine? Cine nu se va îngrozi dacă va fi socotit că are inimă oarbă? Faţa lui Moise era strălucitoare, însă fiii lui Israel n-o puteau vedea, obștea sinagogii nu se putea uita la el. Dacă are cineva o purtare şi o viață cât de cât mai îmbunătățită decât poporul de rând, acela ar putea totuși contempla strălucirea feței lui. Într-adevăr, precum spune Apostolul, acum se așterne un văl peste citirea Vechiului Testament, acum vorbește Moise cu o faţă strălucitoare, însă lumina care strălucește pe faţa sa n-o putem vedea.”[20]
Slava dumnezeiască își face simțită prezența într-un context cultic când Dumnezeu poruncește lui Moise și Aaron să aducă jertfe înaintea poporului (Lv 9, 6-7, 23-24[21]). Când cei doi au binecuvântat poporul, slava Domnului și-a făcut apariția și de la Domnul a ieșit foc și a mistuit prinoasele aduse pe jertfelnic. Așa cum ne-am obișnuit deja, fie norul, fie focul apar de fiecare dată în contextele în care Domnul își face simțită prezența. Spre deosebire de teofania de pe Sinai unde slava era sub forma unui foc mistuitor (apariție cu vădite valențe justițiare), focul din acest episod provoacă strigăte de bucurie. De aici putem deduce că odată cu sălășluirea slavei în Cortul Adunării, poporul nu mai era stăpânit de sentimente de frică, ci dimpotrivă bucuria lor la vederea slavei era dublată de un gest liturgic ce implica adorarea. După ce au scos strigăte de bucurie, israeliții au căzut cu fața la pământ săvârșit un act de închinare. Vederea luminii dumnezeiești provoacă bucurie și îndeamnă la slujire!
O nouă manifestare a slavei este menționată în evenimentele care au adeverit preoția lui Aaron. De data aceasta slava se arată atât în chipul focului, cât și în chipul norului, ocrotind pe Moise și pe Aaron și pedepsind obștea care s-a răzvrătit împotriva linie sacerdotale provenite din casa lui Aaron. Mai întâi pământul a înghițit familiile și sălașele celor trei leviți care au contestat preoția aaronită: Core, Datan și Abiron. Apoi, ieșind foc de la Domnul a fost mistuiți cei 250 de bărbați care și-au însușit prerogative sacerdotale. Iar la final au pierit din popor mai bine de 14000 de oameni. Plaga ar fi continuat, dacă Aaron nu ar fi mijlocit prin rugăciune și ardere de tămâie iertarea poporului (Nm 16, 42-46[22]). Se cuvine să menționăm faptul că Jacob Milgrom sugerează că focul din interiorul norului s-a intensificat atât de mult, încât strălucirea lui a putut fi vizibilă în timpul zilei, fenomen care în mod normal era vizibil doar noaptea[23].
Ultimul episod din Pentateuh în care este menționată apariția slavei îi are ca protagoniști pe Moise, pe Aaron și obștea Israelului. Poporul cârtește pentru lipsa de apă și acuză pe Moise și pe Aaron de situația lor critică. În acest context, slava Domnului nu întârzie să apară și de-ndată îi învăluie pe aceștia (Nm 20, 6-10[24]). Din interiorul slavei Domnul îi poruncește lui Moise să poruncească stâncii, precum făcuse și în alte dăți, pentru a izvorî apă pentru potolirea setei poporului. Nu vom insista asupra greșeli lui Moise, ci ne vom îndrepta atenția asupra comentariului lui Origen care semnalează un fapt extrem de important în iconomia cercetării noastre. Exegetul alexandrin afirmă că Dumnezeu, după ce-l umple din nou pe Moise de strălucirea slavei sale, le transmite și celor 70 de bătrâni acea lumină: „Se zice că Dumnezeu luând din Duhul lui Moise a dat – Duh – celor șaptezeci de bătrâni. Să nu înțelegi că Dumnezeu a luat de la Moise o substanță materială şi corporală, a împărțit-o în șaptezeci de pârți şi aşa a dat câte o frântură fiecărui bătrân. Este o impietate a înțelege astfel natura Duhului Sfânt. Această imagine înscrisă în acest text tainic poate fi înțeleasă astfel: Moise şi duhul care era în el sunt asemenea unui luminător foarte strălucitor, cu care Dumnezeu a luminat şi pe cei șaptezeci. Strălucirea luminii s-a revărsat peste ei, fără ca izvorul să scadă prin această comunicare. În felul acesta s-ar putea atribui un înțeles evlavios celor scrise: Domnul a luat din Duhul care era peste Moise şi a pus peste cei șaptezeci de bătrâni.”[25]
De la bun început semnalăm prezența Duhului în contextul arătării slavei dumnezeiești. Această asociere realizată de Origen nu este întâmplătoare. Ne amintim că Duhul Sfânt este prezent deasupra ucenicilor la Cincizecime sub forma limbilor de foc (FA 2, 2-4[26]). Această paradigmă poate fi asumată cu bogate conotații în iconografie. Fiind purtătoare de harul Duhului Sfânt icoanele transmit celui care le contemplă din lumina dumnezeiască a sfântului iconizat, lumină de care el însuși se împărtășește nemijlocit și continuu în Împărăția vederii. Despre celebrul iconar Andrei Rubliov și despre ucenicul său Daniel se spune că în zilele de sărbătoare când nu pictau, aceștia „se așezau în fața vrednicelor de cinstire și dumnezeiești icoane; și privindu-le cu atenție, își înălțau întotdeauna spiritul și cugetul la lumina imaterială și dumnezeiască”[27]. Această contemplare a luminii dumnezeiești i-a oferit posibilitatea să transpună în icoană lumina care i-a învăluit sufletul în experiența sa mistică caracteristică marilor asceți ai Ortodoxiei.
Evenimentele care țin de consacrarea templului lui Solomon au ca punct central sălășluirea slavei Domnului înlăuntrul sanctuarului (3 Rg 8, 10-11[28]; cf. 2 Par 5, 13-14). Acest fapt este menit să confirme faptul că templul solomonic corespunde Cortului Sfânt ca funcționalitate și ca topos al prezenței lui Dumnezeu[29]. Ca element de noutate avem aici faptul că odată cu umplerea templului prin intermediul norului luminos, toți preoții au fost siliți să iese afară din sanctuar. Prin aceasta, Domnul dorea să transmită mesajul că spațiul respectiv îi aparține Lui în întregime. Ulterior, preoților li s-a permis accesul în sanctuar. Nu întâmplător am folosit sintagma de nor luminos, fiindcă acest nor al slavei este identic cu cel pe care israeliții îl vedeau deasupra Cortului Adunării, nor care în timpul nopții se transforma în stâlp de foc, în flacără mistuitoare. Cu alte cuvinte, putem deduce că norul respectiv deși era întunecat, prefigurând misterul dumnezeirii, acesta putea să iradieze în orice moment lumină[30].
Slava lui Dumnezeu revelată plenar în scrierile profetice
Accesând categorialul de scrieri profetice, constatăm că slava dumnezeiască primește conotații care îmbogățesc conținutul acestui concept biblic. În demersul nostru, vom avea în vedere în special pe profeții Isaia și Iezechiel, dar vom face referiri și la câțiva profeți mici. Să revenim acum la profetul Isaia și să vedem care este specificitate slavei pe care acesta o menționează în viziunea pe care a avut-o în templul din Ierusalim, când, de altfel și-a asumat chemarea profetică (Is 6, 1-4[31]). În viziunea inaugurală, slava dumnezeiască este înfățișată ca un eveniment marcat de strălucire, dar și de întuneric. Dumnezeu este prezentat în ipostaza sa de judecător. Isaia îl prezintă de Domnul, stând pe un tron înalt și măreț, înconjurat de oștirile îngerești. Mai întâi, templul este umplut de o strălucire luminoasă care treptat de preschimbă în întuneric (fapt de poate fi dedus din umplerea de fum – v. 4) semn al mâniei divine. Strălucirea din templu nu este circumscrisă spațiului sacru, ci dimpotrivă este răspândită în întreaga lume pentru a aduce tuturor binecuvântarea dumnezeiască (cântarea serafimilor certifică acest lucru).
Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur vine să confirme asocierea dintre lumină și slavă pe care am expus-o în structura introductivă unde am corelat conceptul de kavod cu cel de or: „Şi casa era plină de slava Lui. Care casă? Spune mie! Templul. Fiindcă de acolo le dădea răspuns prin descoperiri, pe bună dreptate, în această minunată vedenie apare șezând în Templu. Slavă aici numește strălucirea, lumina negrăită, pe care neputând-o tâlcui prin cuvânt, a numit-o slavă, şi nu doar simplu slavă, ci Slava lui Dumnezeu.”[32] Spre satisfacția noastră, subliniem faptul că manifestarea luminoasă a slavei dumnezeiești este identificată de Sfântul Ioan cu lumina negrăită, cu lumina necreată ce izvorăște din Ființa lui Dumnezeu. Același Părinte al Bisericii, afirmă că frumusețea acestei slave este nemaiîntâlnită. Cel care s-a învrednicit de vederea ei nu mai își găsește liniște și o caută neîncetat râvnind să o vadă în permanență: „Această frumusețe revelând-o profetul spunea: Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două își acopereau fețele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt” din pricina uimirii, minunării, bunei cuviințe aceleia, slavei. Şi iarăși David, cugetând la aceeași frumusețe şi uimit fiind de slava fericitei aceleia firi, spunea: Încinge-te cu sabia Ta peste coapsa Ta, puternice, cu frumusețea Ta şi cu strălucirea Ta. De aceea şi Moise dorea adesea să îl vadă, rănit fiind de această dragoste şi iubind slava aceea.”[33].
Această dorință poate fi remarcată și în experiențele mistice ale sfinților care s-au învrednicit de vederea luminii necreate. Faptul că aceasta se făcea prezentă în aceleași condiții cu cele pe care Sfânta Scriptură le descrie în paginile sale ne determină să corelăm aceste trăiri și să vedem în arătarea slavei dumnezeiești revelarea luminii necreate. În acest sens, redăm mărturia Sfântului Nichita Stithatul care relatează un episod în care părintele său duhovnicesc, Sfântul Simeon Noul Teolog a fost părtaș dumnezeieștii slave: „Într-o noapte, în vreme ce se ruga și pe când mintea lui purificată se alipise de Dumnezeu, Simeon a văzut o lumină de sus, aruncându-și deodată din înaltul cerurilor razele asupra lui… în această lumină el a căpătat puterea de a vedea, și iată că din înălțimile cerului se ivește un nor foarte luminos, fără formă și contururi, plin de slava negrăită a lui Dumnezeu.”[34]
Spre deosebire de Isaia, viziunea inaugurală din Iezechiel nu are conotații prevestitoare, ci pur și simplu profetul este martorul unei desfășurări grandioase a slavei lui Dumnezeu. Cu toate că, teofania păstrează elementele specifice arătării slavei dumnezeiești din Pentateuh[35], aceasta este mult de diferită. Pentru a fi expliciți vom expune din această viziune câteva fragmente: „Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părțile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie. Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfățișare semăna cu chipul omenesc… Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroșit în foc, ca niște foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfățișarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” (Iz 1, 4-5, 27-28)
Focul, luminile strălucitoare de diferite culori și heruvimii sunt elementele care oferă specificitate acestei manifestări a slavei dumnezeiești. Fiind situați în proximitatea lui Dumnezeu heruvimii sunt plini de lumină necreată și se hrănesc din această lumină privind neîncetat frumusețea ei. În concepția Marelui Areopagit, „numele heruvimilor arată puterea lor cunoscătoare și de Dumnezeu văzătoare și primitoare a darului cel mai înalt al luminii, capacitatea vederii măreției dumnezeiești în cea dintâi putere lucrătoare acesteia și a comunicării ei de înțelepciune făcătoare, dar și puterea de a împărtăși cu îmbelșugare celor de-al doilea grad, prin revărsarea înțelepciunii dăruite.”[36] Sfântul Dionisie se inspiră din descrierea realizată de profetul Iezechiel și interpretează înfățișarea lor incandescentă și strălucitoare ce este asemenea focului, flăcării vâlvâietoare, cu umplerea lor de lumină necreată. Acesta identifică în unitate interpretativă cu Sfântul Ioan Gură de Aur lumina dumnezeiască în imagini precum slava, strălucirea și focul.
Aplicând imaginea heruvimilor la cei patru evangheliști, Sfântul Grigorie cel Mare face următoarele reflecții: „Din gura lor vin la noi ca niște scântei, căci prin glasul lor abia se face cunoscut în mică măsură ceva despre patria cerească, ceva care, totuși, este iubit de ei nu puțin. Nici nu ajung să vadă slava cerească atâta cât este ea şi nici nu pot să spună atâta cât văd. Arama strălucitoare aruncă scântei deoarece propovăduitorul abia poate să spună puțin despre slava cerească de la care el însuşi se aprinde foarte puternic. Bunătatea cerească face ca sufletul celui care ascultă să se aprindă din înseși scânteile mici; fiindcă sunt unii oameni care, de îndată ce aud puțin, se umplu de o mare iubire şi de aici ard desăvârșit în dragostea lui Dumnezeu din care primesc scânteile foarte mici ale cuvintelor.”[37] Fiind atinși de lumina cerească, aceștia devin ei înșiși izvoare de lumină. Din gura acestora ies scântei mici care aprind sufletele celor care îi ascultă și prin bunătatea lui Dumnezeu îi fac părtași strălucirii cerești. Această imagine poate fi înțeleasă mai bine dacă o raportăm la icoană. Sfinții iconizați sunt plini de lumină și o răspândesc în jur, făcându-i pe cei care îi contemplă părtași slavei de care ei înșiși au parte.
Având în vedere că orice teofanie este o revelare într-o formă limitată (Moise vede doar spatele lui Dumnezeu – Iș 33, 18-23), Iezechiel vede în lumina intensă doar contururile chipului. El aseamănă chipul Domnului cu „o platină (aur alb) strălucitoare”, fiindcă el vede o lumină puternică pe care ulterior o va asemăna cu culorile curcubeului (Iz 1, 28). Dumnezeu este înconjurat de o lumină cu nuanțe diferite. Pentru a înțelege această imagine este necesar să înțelegem faptul că Iezechiel privește această vedenie prin intermediul unei plăci de gheață, alcătuită din cristal de munte, dintr-un cristal curat care era transparent și permitea ca lumina să pătrundă prin el. Din acest motiv, el nu putea să contureze cu claritate chipul lui Dumnezeu. Pentru a înțelege mai bine aceste detalii este suficient să ne gândim cum vede un om aflat sub o calotă de gheață subțire lumina soarelui. Obiectele pot fi percepute doar schematic și distorsionat. Această imagine scripturistică poate fi asociată cu vitraliul din două considerente: a. profetul vede slava cerească (lumina necreată) printr-o placă de cristal ce poate fi asemănată cu o calotă subțire de gheață – noi zicem – sticlă… și b. lumina strălucitoare este asemănată cu culorile curcubeului.
Teofaniile pe care Iezechiel le relatează, chiar dacă se deosebesc de cele anterioare prin mai multe elemente, rămân totuși în sfera clasică de revelare așa cum ne-am obișnuit încă din cartea Ieșirii. Acest fapt poate fi confirmat de arătarea strălucitoare a slavei Domnului pe care profetul o menționează în capitolul 10. Însă înainte de a explica această nouă teofanie ar fi indicat să facem referire la episodul relatat în capitolul opt unde este descrisă răpirea în duh a lui Iezechiel din Babilon în Ierusalim. Cel care l-a luat din mijlocul bătrânilor care veniseră la el, nu era altcineva decât personajul cu chip ca de om pe care acesta l-a văzut în viziunea inaugurală, în mijlocul slavei dumnezeiești, pe tron[38]. Este important să semnalăm faptul că acest personaj avea o înfățișare strălucitoare, având chipul ca de foc. Din descrierea profetului aflăm că acesta de la brâu în jos era ca de foc, iar de la brâu în sus era strălucitor, luminând precum un metal aflat în văpaie. Pentru a fi mult mai explicit profetul precizează faptul că slava Domnului pe care o vedea era asemănătoare cu cea pe care a văzut-o înainte la râu (Iz 8, 1-4[39]).
Capitolul 10 ne deslușește o parte din misterul slavei pe care Iezechiel o descrie în viziunea inaugurală. Vocabularul folosit și imaginile descrise ne indică faptul că fiarele care însoțeau chivotul dumnezeiesc era heruvimi. Acești sunt legați în chip tainic de slava lui Dumnezeu, având misiunea de a fi prezenți de fiecare dată când Dumnezeu se revelează în lumină[40]. Totuși, profetul ne încredințează că între aceștia și slava dumnezeiască este o separație clară (v. 4). Pe lângă focul incandescent izvorât din cărbunii aprinși aflați sub heruvimi, în această teofanie identificăm un alt element clasic care marca arătarea slavei: norul dens. Aici profetul face trimitere la episoadele din Ieșire și la cele din Cărțile Regilor în care slava se coboară în Cort/ Templu și îl umple de nor/ fum încât nimeni nu mai putea să rămână în sanctuar. Este important să semnalăm faptul că în clipa în care norii umplu templu, curtea sanctuarului se umple de o lumină strălucitoare[41]. Atât întunericul, cât și lumina strălucitoare semnalează prezența nemijlocită a lui Dumnezeu, dar și împiedică pe privitori să pătrundă în misterul dumnezeirii. Întunericul și lumina orbitoare nu permit ochilor să vadă și să deslușească nimic din ceea ce nu le este îngăduit să vadă. Aceste două elemente coexistă în icoană și sunt surprinse cel mai adesea atunci când este reprezentat cerul deschis spre revelare.
Spre finalul cărții unde ne este relatată revenirea slavei Domnului în templul ierusalimitean, regăsim imagini care au corespondent în teofaniile din primele 11 capitole din Iezechiel, dar și din Ieșire și din Cărțile Regilor. Însuși profetul face această identificare, precizând similitudinea dintre această slavă care venea dintre Răsărit și cele văzute la râul Chebar sau în vedenia în care i se vestea pieirea cetății[42]. Semnificativ pentru această arătare este strălucirea impresionantă a slavei care umple de data aceasta nu numai templul, ci întregul pământ (Iz 43, 1-5[43]).
Prevestind în chip minunat reconstruirea Ierusalimului, profetul Zaharia face și el trimitere la prezența nemijlocită a lui Dumnezeu în mijlocul cetății prin intermediul slavei sale. Dorind să sublinieze protecția fermă și impenetrabilă a Domnului, profetul înfățișează slava dumnezeiască sub forma unui zid de foc. Prin aceasta profetul vrea să aducă în memoria colectivă a conaționalilor săi episoadele din timpul peregrinării prin pustie în care Domnul a izbăvit pe popor prin intermediul stâlpului de foc care îi ocrotea pe israeliți, atât noaptea, cât și ziua (sub forma stâlpului de foc). Acest zid incandescent și strălucitor avea menirea de a le inspira nădejdea că Dumnezeu îi va păzi pe cei aleși, iar popoarelor care i-au asuprit pe israeliți, de a le prevesti sosirea iminentă a judecății dumnezeiești[44]. De remarcat este faptul că slava Domnului se va sălășlui în mijlocul cetății în proximitatea poporului, pentru ca toți să o poată vedea (Za 2, 7-9[45]). Pentru profetul Avacum, slava Domnului nu rămâne circumscrisă spațial în Ierusalim, ci se extinde, așa cum a văzut și Isaia (6, 3), până la marginile pământului. În felul acesta tot pământul se a umple de cunoștința slavei lui Dumnezeu (Avc 2, 14). Cu alte cuvinte, strălucirea grandioasă a dumnezeirii va ilumina întregul pământ ca semn al atotprezenței și al atotputerniciei dumnezeiești[46].
Concluzii
Slava lui Dumnezeu a fost percepută de israeliți ca un fenomen eminamente luminos care poate să crească în intensitate în funcție de modul în care Dumnezeu consideră de cuviință să-și reveleze atributele sau judecățile Sale.
Totodată, slava Domnului este o manifestare plină de lumină, în care Dumnezeu își revarsă lumina necreată izvorâtă din Ființa Sa peste lume și îl face pe om părtaș, în chip vizibil, acestei străluciri. Exemplul lui Moise este suficient pentru a ilustra lumina de care se poate împărtăși omul care se face părtaș slavei dumnezeiești. Fața lui se umple de o strălucire atât de puternică, încât nimeni nu-l mai putea privi direct, și profetul era nevoit să-și acopere fața cu un văl (Iș 34, 29-35). Strălucirea slavei se transmite de la cel iluminat la alte persoane, fără ca prin aceasta, strălucirea celui dintâi să fie diminuată în vreun fel. Aceste direcții interpretative ne ajută să înțelegem că orice manifestare a slavei este impregnată de prezența Duhului Sfânt care transmite lumina necreată de la cel care a primit iluminare la persoanele din proximitate. Din aceste motive, suntem încredințați de mărturia părinților că arătarea slavei dumnezeiești este identică cu revelarea luminii necreate.
Ar fi de dorit ca această încercare de înțelegere a slavei lui Dumnezeu în contextul teofaniilor din Vechiul Testament să fie extinsă și la scrierile psalmice în care slava Domnului este invocată adeseori de autorii inspirați.
[1] Pr. Ioan Chirilă, „Kavod și Șekina – Slava lui Dumnezeu pre luminarea creaturii”, în: Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă (2013-2014), tomul 17, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2015, p. 20.
[2] James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains: Hebrew (Old Testament), Logos Research Systems, Inc., Oak Harbor, 1997, H3517; James Strong, The new Strong’s dictionary of Hebrew and Greek words, Thomas Nelson, Nashville, 1997, H3519; R.L. Harris, G.L. Archer, B.K. Waltke, (eds.), Theological Wordbook of the Old Testament, Moody Press, Chicago, 1980, pp. 426-428. Dorind să motiveze legătura dintre aceste două direcții semantice, teologul Edmond Jacob afirmă că „aşa cum ceea ce are greutate inspiră respectul şi onoarea, kavod nu desemnează numai realitatea obiectivă, ci sentimentul pe care îl experiem faţă de tot ceea ce inspiră respect. Acest dublu sens este aplicabil în mod special când vorbim despre slava divină. Dumnezeu Își arată slava, dar vrea ca şi făpturile să-I aducă slavă, astfel vedem în Ps 29, 1; Ios 7, 19; Is 42, 8; 48,11.” Edmond Jacob, Théologie de l’Ancient Testament, Delachaux & Niestlé, Paris, 1955, p. 63.
[3] În funcție de contextul scripturistic, concordanța ebraică atribuie termenului kavod următoarele sensuri: slavă (120 de ori) – Iș 16, 7; Iș 16, 10; Iș 24, 16; Iș 24, 17; Iș 29, 43; Iș 33, 18; Iș 33, 22; Iș 40, 34; Iș 40, 35; Lv 9, 6; Lv 9, 23; Nm 14, 10; Nm 14, 21; Nm 14, 22; Nm 16, 19; Nm 17, 7; Nm 20, 6; Dt 5, 24; Ios 7, 19; 1 Rg 4, 21; 1 Rg 4, 22; 3 Rg 8, 11; 1 Par 16, 24; 1 Par 16, 28; 1 Par 16, 29; 2 Par 5, 14; 2 Par 7, 1; 2 Par 7, 2; 2 Par 7, 3; Iov 29, 20; Ps 3, 4; Ps 4, 3; Ps 8, 6; Ps 18, 2; Ps 20, 6; Ps 23, 7; Ps 23, 8; Ps 23, 9; Ps 23, 10; Ps 25, 8; Ps 28, 1; Ps 28, 2; Ps 28, 3; Ps 28, 9; Ps 56, 6; Ps 56, 12; Ps 62, 3; Ps 65, 2; Ps 71, 19; Ps 72, 24; Ps 78, 9; Ps 83, 12; Ps 84, 10; Ps 95, 3; Ps 95, 7; Ps 95, 8; Ps 96, 6; Ps 101, 16; Ps 101, 17; Ps 103, 31; Ps 105, 20; Ps 107, 6; Ps 112, 4; Ps 113, 9; Ps 137, 5; Ps 144, 11; Pr 25, 2; Is 4, 5; Is 6, 3; Is 17, 3; Is 17, 4; Is 22, 24; Is 35, 2; Is 40, 5; Is 42, 8; Is 42, 12; Is 43, 7; Is 48, 11; Is 58, 8; Is 59, 19; Is 60, 1; Is 60, 2; Is 60, 13; Is 66, 12; Is 66, 18; Is 66, 19; Ir 2, 11; Ir 13, 16; Ir 48, 18; Iz 1, 28; Iz 3, 12; Iz 3, 23; Iz 8, 4; Iz 9, 3; Iz 10, 4; Iz 10, 18; Iz 10, 19; Iz 11, 22; Iz 11, 23; Iz 39, 21; Iz 43, 2; Iz 43, 4; Iz 43, 5; Iz 44, 4; Os 4, 7; Os 9, 11; Mi 1, 15; Avc 2, 14; Avc 2, 16; Ag 2, 3; Ag 2, 7; Ag 2, 9; Za 2, 12; onoare (33 ori) – Fc 45, 13; 1 Rg 2, 8; 1 Rg 6, 5; 3 Rg 3, 13; 1 Par 29, 12; 1 Par 29, 28; 2 Par 1, 11; 2 Par 1, 12; 2 Par 17, 5; 2 Par 18, 1; 2 Par 32, 27; Iov 19, 9; Ps 61, 7; Ps 111, 9; Ps 149, 5; Pr 3, 16; Pr 3, 35; Pr 8, 18; Pr 15, 33; Pr 18, 12; Pr 20, 3; Pr 21, 21; Pr 22, 4; Pr 25, 27; Pr 26, 1; Pr 26, 8; Pr 29, 23; Ecc 6, 2; Ecc 10, 1; Is 22, 23; Dn 11, 39; Mal 1, 6; Mal 2, 2; slăvit (10 ori) – 2 Par 26, 18; 2 Par 32, 33; Ps 65, 2; Ps 71, 19; Ps 144, 5; Ps 144, 12; Is 3, 8; Is 4, 2; Is 11, 10; Ir 14, 21; Ir 17, 12; strălucire (6 ori) – Ps 48, 17; Ps 48, 18; Is 16, 14; Is 22, 18; Iz 31, 18; Os 10, 5; fast (3 ori) – Is 8, 7; Is 10, 16; Is 21, 16; bunăstare (3 ori) – Fc 31, 1; Is 62, 2; Naum 2, 10; demnitate (3 ori) – Iș 28, 2; Iș 28, 40; glorificat (2 ori) – Is 24, 23; Za 2, 9; pe mine (2 ori) – Fc 49, 6; Ps 7, 5; bogății (2 ori) – Is 10, 3; Is 61, 6; suflet (2 ori) – Ps 56, 9; Ps 107, 2; vast (2 ori) – Est 1, 4; Est 5, 11; a se odihni în cinste – Is 14, 18; abundență – Is 66, 11; glorios – Ne 9, 5; inimă – Ps 29, 12; onorabil – Pr 25, 27; onorând – 1 Par 17, 18; om de vază – Is 5, 13; respect – Pr 11, 16; răsplată – Nm 24, 11; spendoare – Is 10, 18; limbă – Ps 15, 9. John Kohlenberger, James Swanson, The Hebrew English Concordance to the Old Testament with the New International Version, Zondervan, Grand Rapids, 1998, pp. 3882-3884
[4] În concepția lui E. Jacob, noțiunea de slavă își are punctul de plecare în mai multe evenimente: fenomene naturale luminoase (erupție vulcanică – Iş 24, 16; o furtună – Nm 16, 19-35), folosirea focului în cult (Lv 9, 23) sau chiar în lumină, în sensul ei general. Ca act revelaționar, conceptul kavod apare pentru prima dată în câteva episoade care s-au desfășurat în timpul peregrinării poporului ales prin pustie, îndeosebi pe muntele Sinai. Acolo Dumnezeu se arată poporului fie sub forma unui foc mistuitor (Iș 24, 16-17), fie sub forma unui nor (Nm 14, 10). E. Jacob, Theologie de L’ancien Testament, p. 63.
[5] I. Chirilă, „Kavod și Șekina”, 20.
[6] J. Botterweck, H. Ringgren, Theological Dictionary, p. 31.
[7] I. Chirilă, „Kavod și Șekina”, p. 24.
[8] Giovanna Maria Porrino, Le poids et la gloire, gloire de Dieu, gloire de l homme – La racine כבד specialement dans les livres des Proverbes, de la Genese, de l Exode et des Psaumes, Ed. du Cerf, Paris, 2016, 22.
[9] „Apoi a zis Moise către Aaron: Spune la toată adunarea fiilor lui Israel: Apropiaţi-vă înaintea lui Dumnezeu, că a auzit cârtirea voastră! Iar când vorbea Aaron către toată adunarea fiilor lui Israel, au căutat ei spre pustie şi iată slava Domnului s-a arătat în nor.” (Iș 16, 8-10)
[10] Noel Osborn, Howard Atton, A handbook on Exodus, United Bible Societies, New York, 1999, p. 388.
[11] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 29, trad. de Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 31-32.
[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 39, trad. de Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 321.
[13] G.M. Porrino, Le poids et la gloire, p. 312.
[14] Thomas Wagner, Gottes Herrlichkeit: Bedeutung und Verwendung des Begriffs kabod im Alten Testament, Brill, Lieben, 2012, p. 98.
[15] Când afirmăm că icoana este purtătoare de har, conștientizăm că aceasta nu este purtătoare de har pentru sine ci, este purtătoare de har în raport cu oamenii, adică are capacitatea de a-i sfinți pe oameni, de a ne împărtăși energiile necreate ale lui Dumnezeu și, totodată de a ne oferi posibilitatea de a participa la aceste energii pe care icoana le poartă. Ioan Bizău, Caracterul sacramental al icoanei, lucrare prezentată la simpozionul internațional de Teologie, Istorie, Muzicologie și Artă: Icoană. Mărturie creștină. Totalitarism, 2-7 noiembrie, 2017, Cluj-Napoca.
[16] „Atunci un nor a acoperit cortul adunării şi locașul s-a umplut de slava Domnului. Şi Moise n-a putut să intre în cortul adunării, pentru că-l cuprinsese pe acesta norul şi slava Domnului umpluse locașul. În tot timpul călătoriei fiilor lui Israel, când se ridica norul de pe cort, atunci plecau la drum. Iar de nu se ridica norul, nici ei nu plecau la drum până nu se ridica. Pentru că în tot timpul călătoriei, ziua stătea peste cort norul Domnului, iar noaptea se afla peste el foc, înaintea ochilor întregii case a lui Israel.” (Iș 40, 34-38)
[17] I. Chirilă, „Kavod și Șekina”, p. 25.
[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, p. 369.
[19] Teodor Damian, Implicațiile spirituale ale teologiei icoanei, Eikon, Cluj-Napoca, 2003, 182; Nikolai Gusev, Mihail Dunaev, Rafail Karelin, Îndrumar iconografic, Sofia/ Carte ortodoxă., București, 2007, p. 321.
[20] Origen, Omilii la Cartea Numeri, coll. Părinți și Scriitori Bisericești 6, trad. de Teodor Bodogae et alii., Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 115.
[21] „Atunci a zis Moise către obște: Iată ce a poruncit Domnul să faceți, ca să vi se arate slava Domnului! Iar către Aaron Moise a zis: Apropie-te de jertfelnic şi săvârșește jertfa ta cea pentru păcat şi arderea de tot a ta şi curăţeşte-te pe tine şi casa ta; apoi adu darurile poporului şi-l curăţeşte, cum a poruncit Domnul! Apoi au intrat Moise şi Aaron în cortul adunării şi când au ieşit au binecuvântat tot poporul; atunci s-a arătat slava Domnului la tot poporul. Şi ieșind foc de la Domnul, a mistuit pe jertfelnic arderea de tot şi grăsimea. Şi văzând tot poporul a scos strigăte de bucurie şi a căzut cu faţa la pământ.” (Lv 9, 6-7, 23-24)
[22] „Şi când s-a adunat obştea împotriva lui Moise şi Aaron, aceştia s-au întors către cortul adunării, şi iată norul l-a acoperit şi s-a arătat slava Domnului. Şi a venit Moise şi Aaron la cortul adunării. Atunci a grăit Domnul cu Moise şi Aaron şi a zis: Depărtaţi-vă de obştea aceasta, că într-o clipă o voi pierde. Iar ei au căzut cu faţa la pământ. Şi a zis Moise către Aaron: Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa Domnului şi a început pedepsirea poporului.” (Nm 16, 42-46)
[23] Dennis R. Cole, Numbers, coll. New American Commentary 3b, Broadman & Holman Publishers, Nashville, 2000, p. 269.
[24] „Atunci s-au dus Moise şi Aaron din faţa poporului la uşa cortului adunării şi au căzut cu fetele la pământ şi s-a arătat slava Domnului peste ei. Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei. A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?” (Nm 20, 6-10)
[25] Origen, Omilii la Cartea Numeri, p. 146.
[26] „Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (FA 2, 2-4)
[27] Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, trad. de Grigore Moga și Petru Moga, Meridiane București, 1993, p. 209.
[28] „Când preoţii au ieşit din locaşul sfânt, un nor a umplut templul Domnului. Şi n-au putut preoţii să stea la slujbă, din pricina norului, căci slava Domnului umpluse templul Domnului.” (3 Rg 8, 10-11)
[29] Bogdan Șopterean, „Templul din Ierusalim – factor de unitate națională în cadrul poporului ales (perioada preexilică)”, în Ion Reșceanu et. alii. (eds.), Simpozion Național Studențesc. Opus Discipulorum, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2018, 179-80. Vezi și Bogdan Șopterean, „Jerusalem Temple’s rebuilding as a religious and national unity factor – a central topic in prophet Haggai’s writing,” în: Astra Salvensis 13 (2019), 1, pp. 187-194.
[30] Liviu Vidican-Manci, „The Taboric Light in the Hymns of the Vespers of the Transfiguration Feast. Catechetic Considerations”, în: Studia Universitatis Babeş-Bolyai – Theologia Orthodoxa 65 (2020), 1, p. 128.
[31] „În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau Şi strigau unul către altul, zicând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau din ţâţânele lor, iar templul s-a umplut de fum.” (Is 6, 1-4)
[32] Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia, trad. de Laura Enache, Doxologia, Iași, 2013, p. 125.
[33] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, trad. de Laura Enache, Doxologia, Iaşi, 2011, p. 99.
[34] Sf. Nichita Stithatul, Viața Sfântului Simeon Noul Teolog, trad. de Ilie Iliescu, Herald, București, 2003, pp. 18-19.
[35] Th. Wagner, Gottes Herrlichkeit, p. 256.
[36] Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete și scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad. de Dumitru Stăniloae. Paideia, București, 1996, p. 24.
[37] Sf. Grigorie cel Mare, Omilii la Profetul Iezechiel, trad. de Elena Sima și Ileana Ingrid Bauer, Doxologia, Iași, 2015, p. 34.
[38] W. Zimmerli et alii., Ezekiel: A commentary on the Book of the Prophet Ezekiel 2, trans. James D. Martin, Fortress Press, Philadelphia, 1983, p. 210.
[39] „… pe când şedeam eu în casa mea şi bătrânii lui Iuda şedeau înaintea mea, s-a lăsat peste mine mâna Domnului Dumnezeu. Şi privind eu, am văzut un chip ca de om, de foc parcă; şi parcă de la brâul lui în jos era foc, iar de la brâul lui în sus era o strălucire, ca de metal în văpaie. Şi a întins, parcă, acela un fel de mână, şi m-a apucat de părul capului meu şi m-a ridicat Duhul între pământ şi cer, şi m-a dus, în vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim… Şi iată acolo era slava Dumnezeului lui Israel asemenea aceleia pe care o văzusem eu în câmp.” (Iz 8, 1-4)
[40] Lamar E. Cooper, Ezekiel, coll. The New American Commentary 17, Broadman & Holman Publishers, Nashville, 2001, p. 129.
[41] „Privind eu atunci, am văzut pe bolta, care era deasupra capetelor heruvimilor, ceva asemănător la înfăţişare cu un tron de rege, ca piatra de safir. Şi a zis Domnul către omul cel îmbrăcat în haina de în: Intră între roţile cele de sub heruvimi şi umple-ţi pumnii de cărbuni aprinşi, pe care-i vei lua dintre heruvimi, şi-i aruncă asupra cetăţii! Şi el a intrat acolo înaintea ochilor mei; Şi când a intrat omul acela, heruvimii stăteau în partea dreaptă a casei şi un nor umplea curtea cea dinăuntru. Atunci s-a ridicat slava Domnului de pe heruvimi spre pragul templului şi templul s-a umplut de nori, iar curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului.” (Iz 10, 1-4)
[42] Pieter de Vries, The Kabod of YHWH in the Old Testament: with particular references to Book of Ezekiel, trans. Alexander Thomson, Brill, Boston, 2016, p. 58.
[43] „Apoi m-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată slava Dumnezeului lui Israel venea dinspre răsărit; glasul Lui era ca glasul de ape multe şi pământul strălucea de slava Lui…” (Iz 43, 1-2)
[44] R.L. Smith, Micah-Malachi, coll. Word Biblical Commentary 32, Word Incorporated., Dallas, 2002, p. 192.
[45] „Şi i-a grăit, zicând: Aleargă şi spune tânărului acestuia: Ierusalimul va fi locuit ca un oraş deschis, atât de mare va fi mulţimea de oameni şi de dobitoace înăuntrul lui. Şi Eu voi fi pentru el un zid de foc de jur împrejurul lui, zice Domnul, şi voi fi slava lui în mijlocul lui.” (Za 2, 5-9)
[46] Th. Wagner, Gottes Herrlichkeit, p. 401.
