Omilie rostită în Duminica a II-a după Paști, a Sfântului Apostol Toma, în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, 1 mai 2011.
În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel ne spune că omul trupului a fost răstignit împreună cu Hristos, iar dacă omul cel trupesc a fost răstignit împreună cu Hristos, în unirea noastră, în pătrunderea noastră de suflarea Duhului lui Dumnezeu, ceea ce trebuie să se manifeste în lumea aceasta este omul lăuntric, omul învierii (Romani 6,4-6). Iar omul cel înviat săvârșește la fel cum aţi făcut dumneavoastră după ce v-am adresat salutul anastasic. Acesta răspunde şi încearcă să-i încredinţeze că, într-adevăr, Hristos a înviat. Căci în aceeaşi epistolă veţi vedea adâncul smereniei acestui slujitor. Zice: Om nenorocit ce sunt! Cine mă va scăpa de trupul morţii acesteia? (Romani 7,24). Şi aşa este pentru că, de multe ori, noi, oamenii, căutăm să nu mărturisim credinţa noastră, ci să ne justificăm credinţa.
Noi nu suntem chemaţi în lumea aceasta să ne justificăm credinţa, să găsim formulele de demonstrare ale credinţei noastre, ci suntem chemaţi şi trimişi să mărturisim credinţa noastră, să o propunem, să o arătăm, să o îmbiem lumii acesteia. Pentru că ce lucru s-a petrecut cu Apostolii? Erau în porticul lui Solomon şi învăţau. Arhiereii şi preoţii de la templu stăteau de o parte. Însă, cu fiecare zi, mulţimii credincioşilor se adăugau bărbaţi şi femei. Până când s-au mâniat arhiereii care erau din eresul saducheilor şi au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat în temniţă (Faptele Apostolilor 5,13-18). Dar noaptea un înger i-a eliberat din temniţă şi le-a spus un singur cuvânt: Mergeţi în templu şi, stând, învăţaţi toate cuvintele vieţii acesteia. Şi ceea ce vă arăt acum cuprinde cuvintele vieţii acesteia (Faptele Apostolilor 5,19-20). Pentru că nu despre viaţa trupului îi îndemna îngerul să vorbească, ci despre această clipă minunată a eliberării, a scoaterii din temniţă, a intrării în Cel care este libertatea cea adevărată, libertatea desăvârşită, a intrării în această comuniune extraordinară cu Hristos, libertatea noastră, cu Adevărul care aduce libertatea noastră. De aceea, din pericopa apostolică să reţinem cuvântul acesta, ideea aceasta: „mergeţi şi stând în mijlocul lumii acesteia spuneţi-i în faţă, arătaţi-i toate cuvintele vieţii care o duc la libertatea cea adevărată”.
Și vă pun o întrebare retorică şi vă las să meditați. Care sunt oamenii sau chipurile libertăţii: voi, cei de aici, sau martirii din Hoia? Trebuie să-i dispreţuim? Nicidecum. Trebuie ca noi, cei slabi, precum face Duhul, să ne rugăm cu suspine negrăite (Romani 8,26) pentru ca tot ceea ce este zidit de Dumnezeu să găsească tăria de a se întoarce în Dumnezeu.
Suntem marcaţi de câteva şabloane, automatisme de gândire, cum este de pildă şi cel care guvernează înţelegerea noastră cu privire la Apostolul Toma. Zicem repede: Toma necredinciosul. Oare n-am putea vedea şi o gelozie sfântă? Oare n-am putea vedea şi un dor necuprins? Oare n-am putea vedea că lui Toma i s-a întins perioada aşteptării, încredinţării celei mântuitoare cu încă opt zile şi nu ne-am putea întreba ce trebuia să fi fost în sufletul său în perioada aceea
(Ioan 20,24)? De aceea, credinţa se mărturiseşte, se proclamă, nu se demonstrează pentru că, în sine, ea are o coloană vertebrală, o taină şi tainele nu sunt demonstrabile; credința are în sine, ca axis central, taina lui Hristos, taina minunată a Învierii.
Îl facem pe Toma un clişeu, un model pentru necredinţă. Nu este vorba despre aşa ceva! Pentru că Mântuitorul a trecut prin uşile încuiate la prima arătare la Apostoli şi le-a zis: Pace vouă! (Ioan 20,19). Au început să se bucure, dar după aceea iar i-a cutremurat frica: E o nălucă (Matei 14,26). Şi Mântuitorul le-a arătat rănile din mâini şi le-a arătat rana din coastă. Ce zice Toma: Vreau să văd şi eu. Nu vă cred pe voi, vreau să văd şi eu (Ioan 20,25). De aceea, nu-i de-ajuns doar să povesteşti, trebuie să arăţi. Şi-mi aduc aminte de un alt cuvânt care spune: „din comoara făpturii noastre, dacă suntem oameni buni, scoatem binele”. Aceasta este comoara extraordinară.
Vedeţi cum ar trebui să-l citim pe Toma? Căci ce se întâmplă? Spunea Înaltpreasfințitul Părinte Bartolomeu cu vreme în urmă: „Peste opt zile a venit, în acelaşi mod a intrat la Apostoli, i-a salutat cu «Pace vouă», dar după aceea S-a întors către Toma şi i-a zis: «Hai, Tomo, şi iată, pipăie, pune degetul tău, pipăie”. Şi zicea Înaltpreasfințitul: „Cred cu siguranţă că Toma nu L-a pipăit pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nu a făcut uz de această cale de cunoaştere, de această portiţă, de această epistemă tactilă a cunoșterii. Ci a făcut altceva: a căzut şi a mărturisit – şi am să vă spun în limba ebraică ce mărturiseşte – zicând Adoni Eli”. Şi acum întoarceţi-vă cu gândul în Săptămâna Patimilor şi auziţi ce zice Iisus de pe Cruce: Eli, Eli, lama sabahtani (Matei 27,46; Marcu 15,34), adică Domnul meu şi Dumnezeul meu. Adonai era formulă de substituţie a tetragramei şi atunci iată cum putem citi această mărturisire profundă, această proclamare extraordinară a credinţei în felul acesta Iahve Elohim, adică Dumnezeul cel iubitor – că de obicei tetragrama este legată de ideea de iubire –, Dumnezeul Cel făcător. Astfel, Toma ne pune înainte o perspectivă de înţelegere.
Mai înainte de a face trebuie să iubeşti şi atunci când iubeşti învălui, îmbraci, pui în esenţa lucrului tău ceea ce verticalizează, ceea ce uneşte cu veşnicia; pui în esenţa lucrului tău, ca şi coloană vertebrală a făptuirii tale, esenţa învierii, adică pecetea lui Hristos Cel înviat. Aşa ar trebui să citim acest moment care este dramatic în contextul întregii Scripturi, în contextul acestui cuvânt al vieţii pentru că atât de profundă este iubirea lui Dumnezeu. Nu vedeţi? Citiți dintru începutul Scripturii şi până în Cartea Apocalipsei şi vedeţi de câte ori veţi găsi că Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, Dumnezeu a împietrit inima nu ştiu cărui rege şi vedeţi toată literatura profetică că Dumnezeu a ţinut ochii lor să nu vadă. Toate lucrurile acestea noi le citim de multe ori unilateral. Nu Dumnezeu în Sine a împietrit inima cuiva sau a ţinut ochii cuiva să nu vadă, ci mândria împietreşte inima şi preconcepţiile, stereotipiile sunt cele care îţi ţin ochii să vadă, precum privește calul cu obloanele lui. Dumnezeu, plin de iubire, l-a făcut şi pe cel cu inima împietrită să şi-o înmoaie, şi pe cel care vedea numai o dâră de lumină să vadă strălucirea completă. Şi atunci Scriptura ne spune că trebuie să vedem întru întregime Cuvântul adevărului în trăirea noastră pentru că El este întreg.
Dar oare om neputincios ce sunt, o, nemernicul de mine, când mă voi elibera de trupul morţii acesteia? Mă voi elibera când voi înţelege că din mine, precum dintr-un vulcan, va ţâşni în afară mărturisirea că Hristos este Domnul meu şi Dumnezeul meu. Şi aceasta nu o pot înţelege, decât dacă pătrund şi într-o altă perspectivă.
La prima venire – căci pericopa evanghelică conține cele două veniri ale lui Iisus în foişor la ucenici, unde arau adunaţi ei de frica iudeilor –, le zice celor care erau adunaţi acolo fără Toma: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate (Ioan 20,22-23). La a doua venire, lui Toma i-a dat Duhul, i-a dat această lucrare? Şi este un cuvânt în Scriptură care mărturiseşte ideea următoare: nimeni nu poate să-L numească pe Hristos Domn decât în Duhul Sfânt. E momentrul extraordinar în care Toma se face părtaş acestei dezlegări minunate.
Dacă trupul morţii a fost răstignit împreună cu Hristos şi Duhul lucrează suflând ca în lumea aceasta să strălucească omul cel lăuntric din noi înşine, atunci vom ajunge la mărturisirea Domnul meu şi Dumnezeul meu de câte ori vom şti să intrăm în această baie curăţitoare a spovedaniei şi de câte ori vom şti să ne întărim slăbiciunile, creând comuniunea desăvârşită cu Hristos, împărtăşindu-ne cu Trupul şi cu Sângele Său. Atunci din noi va ieşi, se va oferi, se va arăta lumii bunătatea lui Hristos Cel înviat. Iar mărturia noastră îi va aduce pe mulţi aici, la Cuvântul vieţii, la strigarea cea minunată şi mântuitoare Adonai Eli – Domnul meu şi Dumnezeul meu, fericirea cea veşnică. Amin.
Ioan Chirilă, Ipostazieri ale Cuvântului (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2018).
