„Lași să tresară frunza prinsă de răsăritul
Învierii.
O lași să-și ridice marginile spre cer,
ca potir să adune din nori lacrima
izbăvitoare,
care face din bob să răsară o floare de grâu,
un spic din care Hristos își lasă trupul
mișcare,
pentru ca noi, în veac,
să nu flămânzim din veșnicia Sa,
iar inima-mi arde și mă cheamă
spre săturare, spre adăpare
și-n Sine spre nesfârșita zare.
Lași pală sub frunza,
ca din Potiru-I cel minunat,
să aduci cu tine, de pe culme,
nemurirea în sat.”
Ioan Chirilă, Urme pe cer (Cluj-Napoca: Limes, 2016).
