Studiul publicat în volumul Icoană. Mărturie creștină. Totalitarism, eds. Vasile Stanciu și Cristian Sonea (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2017), 45-56.
Termenul aniconism provine din grecescul eikon („chip, imagine”) și se formează prin adăugarea prefixului negativ an– și a sufixului –ism. Aceasta este folosit pentru a indica sau mai bine zis pentru a afirma lipsa reprezentărilor artistice vizuale ale unei divinități în cadrul unui sistem religios. Cu alte cuvinte, aniconismul este o coordonată fundamentală a religiilor în care divinitățile nu sunt reprezentate iconic, nici antropomorfic, nici zoomorfic. Datorită acestui fapt, în cadrul cultului religiilor respective nu vom găsi iconizări ale vreunui dumnezeu care să aibă calitatea de simbol cultic central sau dominant[1]. Este necesar să precizăm de la bun început că între termenii aniconism și anti-iconism este o diferență semnificativă, primul dintre acestea marchează o lipsă de reprezentări iconografice, iar cel de-al doilea sugerează o atitudine ostilă față de orice manifestare artistică ce are ca finalitate iconizarea unei divinități[2]. Chiar dacă unii specialiști consideră că Israelul biblic era marcat de o atitudine anti-iconică[3], avem suficiente motive să credem că poporul ales era mai degrabă caracterizat de aniconism, decât de anti-iconism. Amintim în acest sens doar faptul că heruvimii au fost reprezentați artistic în toate sanctuarele biblice, până și în cel descris de profetul Iezechiel. Altfel spus, în iudaismul biblic nu au fost promovate imaginile religioase decât dacă au fost realizate la porunca lui Dumnezeu. Atitudinea anti-iconică a fost îndreptată spre reprezentările idolatre specifice altor popoare[4] care, odată cu trecerea timpului, au pătruns și în structurile cultice ale poporului israelit. Textul care a promovat această atitudine de adversitate față de un anumit tip de reprezentare artistică, asupra căruia vom insista în cadrul acestui studiu, îl găsim între cele 10 porunci fundamentale ale iudaismului. Cea de-a doua dintre ele (Ieș 20,4-6[5]) interzice reprezentările artistice ale idolilor și folosirea acestora în cadrul unor structuri cultice. Slujirea acestor chipuri cioplite, scobite cu dalta, marca îndepărtarea omului de Dumnezeu și săvârșirea unui păcat grav: substituția mascată. Prin făurirea acestor chipuri menite slujirii idolatrie, omul se substituia Creatorului şi se amăgea că poate crea nemurirea[6].
Crearea omului după chipul dumnezeiesc – premisă a reprezentării iconografice a lui Dumnezeu
Dacă privim în Vechiul Testament, înainte de interdicția din Decalog, identificăm suficiente elemente care să ne determine să afirmăm că exprimarea realităților transcendentale prin elemente specifice creației artistice era posibilă[7]. De la bun început se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său și ca asemănare a Sa (Fac 1,26). Traducerea care s-a întipărit în mintea noastră se datorează originalului grecesc care așează cele două elemente constitutive ale ființei umane într-un raport de coordonare care nu permite o altfel de nuanțare ce poate fi dedusă din textul ebraic. Ca atare, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, înseamnă că înlăuntrul făpturii umane există în chip real această potențialitate care poate deveni act de reprezentare, de exprimare a ceea ce este Dumnezeu[8]. Raportând această idee la tema noastră, la aniconism, putem spune că Dumnezeu, prin actul creație, a dat binecuvântare să se realizeze ceva care să-L reprezinte. Doar El poate să rânduiască cadrul necesar pentru o reprezentare care să nu impieteze transcendentalul. De aceea, El Care a creat pe om după chipul Său, are autoritatea și puterea necesară să trimită acel „duh dumnezeiasc de înțelepciune, de pricepere, de ştiinţă şi de iscusinţă” (Ieș 31,3) în Bețaleel și Oholiab pentru ca aceștia să știe cum să facă toate odoarele și cele necesare la Cortul Sfânt. Între acestea ne amintim că se afla și Chivotul Legii deasupra căruia erau realizate artistic prin lovituri de ciocan chipurile a doi heruvimi care acopereau și protejau chivotul, creând imaginea unui tron dumnezeiesc din mijlocul căruia Dumnezeu se revela pe Sine și-l sfătuia pe Moise. Din aceasta reiese că reprezentările artistice ale unor ființe cerești aveau în principal menirea de a semnala prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Nici chipurile heruvimilor brodați pe catapeteasma cortului nu aveau o altă funcționalitate. Poporul nu percepea reprezentarea lor ca pe o imagine idolatră. Și cum ar putea să fie, de vreme ce Dumnezeu a poruncit ca ei să fie reprezentați în sanctuar?
Exegeții care se ocupă de studierea aniconismului sunt foarte atenți la expresiile biblice, la sensul lor literal și, împlicit, la sensul figurat al acestora, adică la posibilele valențe metaforice sau alegorice ale pasajelor respective. Din aceste considerente, termenul eivko,na nu a fost interpretat literal, fiindcă nu este vorba doar despre față[9], ci expresia chip are o cu totul altă comprehensiune și un cu totul alt conținut, decât acela de structură fizionomică constituită din câteva elemente binare și unele solitare care se poate constitui în oglinda ființei[10]. Prin urmare, această abordare literală nu este suficient, ci trebuie să ne orientăm spre sensul spiritual-mistic al conceptului eivko,na qeou/, fiindcă, de multe ori, în ceea ce facem noi prin teologia icoanei Îl interpretăm doar literal, iar această abordare nu este suficientă. Omul este prima icoană zidită de Dumnezeau după chipul Său, ca asemănare a Sa. Așadar, chipul una din însușirele fundamentale ale omului prin care se aseamănă cu Dumnezeu[11]. Pentru om acest concept are o dublă relevanță: a) fiind o manifestare dumnezeiască în om acesta devine izvor al sfințeniei și b) fiind o manifestare revelatoare, indică telosul omului[12]. Altfel spus, chipul are capacitatea de a face cunoscută stuctura duhovnicească a persoanei umane, de a ne descoperi sfințenia sa. Chipul reprezintă esența spirituală a omului, calitate ce nu poate fi văzută decât cu ochii duhovnicești. Chipul nu este un portret al omului[13], iar din acest motiv în chip sunt concentrate cele mai semnificative detalii din icoană, restul elementelor sunt secundare[14].
„Să nu-ți faci chip chioplit!” (Ieș 20,4) sau despre modul în care se dobândește asemănarea cu Dumnezeu
Rămânând în aceiași zonă de abordare a textului sfânt, sesizăm cu ușurință că nici textul ebraic, nici cel grecesc nu folosesc pentru indicarea obiectelor interzise de porunca a doua din Decalog termenul chip care este utilizat în referatul creației. În Facere 1,26 avem termenul ~l,c, (țelem) și respectiv eivko,na, iar aici sunt utilizate concepte precum ls,P, (pesel) și ei;dwlon. Între acestea există o diferență semnificativă. Spre exemplu, substantivul ebraic pesel care provine din rădăcina verbală lsP (psl) – „a tăia în forme” definește o reprezentare antropomorfică sau zoomorfică, făurită din lemn sau piatră (uneori și din metal) care urma să primească o utilitate cultică[15]. Verbul pesel ne permite să nuanțăm însemnătatea sa primară și să precizăm că într-un sens mai larg, acesta poate însemna a grava, a scopi, a sculpta. Această deschidere semnantică ne ajută să interpretăm sintagma deja încetățenită de chip cioplit în contextul istoric în care a fost folosită. Dumnezeu interzice israeliților să facă chipuri gravate, scobite sau gravate care în memoria israeliților își găsesc corespondente în reprezentările artistice din piramidele sau spațile sacre ale egiptenilor. Cu alte cuvinte, această expresie utilizată în Decalog indică o reprezentare idolatră de genul celor întâlnite în Egipt care se află în contrapondere cu Dumnezeul lui Israel. În această categorie nu pot fi încadrate chipurile de heruvimi realizate în sanctuarul biblic (în special cele de pe capacul Chivotului) și nu pentru că la început nu au fost realizate printr-o tehnică diferită (prin lovituri de ciocan, nu prin scobire – Ieș 37,7-8[16]), ci pentru că aceștia nu erau venerați într-o manieră idolatră. Reprezentarea artistică a heruvimilor era semnul că Dumnezeu este prezent, că se află în proximitatea lor. Această imagine a intrat în mentalul poporului ales și din acest motiv ei au fost asumați fără nicio ezitare atunci când la porunca Domnului, Moise și David, cel care a pregătit zidirea templului, au făurit chipuri de heruvimi din metal sau din lemn, i-au sculptat pe lemn sau în piatră sau i-au brodat pe covoare. Aceștia au receptat mesajul teologic (semnalarea prezenței lui Dumnezeu) și din acest motiv nu i-au privit ca pe niște reprezentări idolatre. Un alt considerent pentru acceptarea reprezentării heruvimilor în sanctuar și neasocierea lor cu chipurile idolilor a fost constituit de faptul că Dumnezeu este cel care a poruncit realizarea acestora. Dacă Cel care a poruncit să nu se facă chip cioplit, poruncește să fie făcute chipuri lovite din ciocan și ulterior chiar cioplite, înseamnă că întrebuințarea acestora diferă de cea a chipurilor interzise. Chiar dacă a poruncit făurirea heruvimilor, Dumnezeu nu a cerut poporului să slujească sau să se închine lor; acesta este elementul care-i diferențiază pe heruvimii preprezentați artistic de idoli[17].
Idolii pe care Dumnezeu îi înterzice prin Decalog sunt chipuri disociate de o realitate divină reprezentată care sunt lipsite de consistență transcendentală și care leagă pe închinător de materialitate. Imaginea idolatră este lipsită de conținut și exprimă o realitate falsă[18]. În cadrul imagisticii iudaismului biblic erau admise imaginile care îndeplineau o funcție prefigurativă (ex. șarpele de aramă) sau una anamnetică (ex. chipurile heruvimilor din sanctuarul biblic)[19]. În condițiile în care o reprezentare artistică a divinității (o icoana) își pierde statutul de topos al prezenței divine și nu-și mai manifestă dimensiunea tainică de îndumnezeire a omului devine idol[20]. Șarpele de aramă este un exemplu scripturistic care arată maniera în care o imagine prefigurativă poate să devină idol datorită unei raportări eronate a omului față de realitatea pe care trebuia să o reprezinte[21]. Spre deosebire de icoană care este un simbol, idolul este o întruchipare, este obiectivizarea alegoriei. Altfel spus, idolul este o alegorizare întruchipată în care persoanele reale sunt înlocuite de închipuiri. Idolul este o reminescență a credințelor păgâne în descompunere și după cum spunea M. Quenot, acesta este mai degrab „o imagistică anti-iconică”[22].
Așadar, unul dintre scopurile imediate ale poruncilor din Decalog era acela de a-i despărți pe israeliții eliberați din robie de climatul, de contextul religios egiptean și de a-i crește în legea cea nouă. Interdicția de a făuri chipuri cioplite era menită să dezrădăcineze din mințile israeliților imaginile idolatre specifice mediului religios egiptean care pot fi întâlnite îndeosebi în piramide, unde se găseau atât statui, cât și desene care erau gravate pe pereți, desene care foloseau mult imaginile vegetale și cele animale pentru a-și expune devotamentul lor față de zeități. Pericolul pe care porunca a doua dorea să-l îndepărteze era cu atât mai mare cu cât forma de idolatrie practicată de egipteni era una extrem de degradantă. În comentariul său la Decalog, Filon din Alexandria atrage atenția asupra faptului că statutul omului este denigrat și batjocorit prin imaginile zoomorfe care sunt prezentate drept dumnezei. Omul ajungea astfel să se închine creaturii, nu Creatorului și să slujească unor făpturi care potrivit ordinii creației le erau inferioare. Degradarea sistemului idolatru egiptean era evidentă și pentru faptul că animalele care erau alese ca zeități făceau parte din regnul prădătorilor: „Printre animalele sălbatice cele mai fioroase sunt leii şi crocodilii, iar printre reptilele veninoase vipera, pe care ei le cinstesc în temple şi în lăcaşuri sacre, în adunări şi procesiuni şi-n alte asemenea solemnităţi. Ar fi mai bine să cinstească boul care lucrează toată săptămâna în soare sau oaia care le dă lâna pentru haine ca să nu-i vateme frigul”[23]. Chiar dacă exegetul alexandrin folosește adeseori ironia[24] față de manifestările idolatre ale egiptenilor, totuși el își pătrează un ton moralizator care adeseori lasă să se întrezărească compasiunea.
Iluzia oamenilor prin care credeau că vor fi asemenea lui Dumnezeu dacă-și vor etala calitățile creatoare, avea să-i coste mult. Chipurile inerte pe care ei le-au făurit cu mâinile lor, au ajuns să-i robească, să-i lipsească de viață și să-i constrângă să le fie asemnea. Slujind idolilor, omul s-a golit pe sine de viață. Iubirea pe care el o oferea chipului cioplit nu se revărsa asupra sa, fiindcă iubirea vie pe care trebuia să o ofere lui Dumnezeu și aproapelui și-a stins-o făcându-se asemenea idolilor. Adresându-se celor care slujeau idolilor, Filon încearcă să-i conștientizeze de nivelul degradant în care au ajuns: „Cu ochii ţinuţi, încât să nu mai vedeţi, cu urechile astupate, încât să nu mai auziţi, cu gura mută, incapabilă să mai articuleze şi să guste, cu mâinile infirme, care nu iau şi nu dau nici nu se mişcă, cu picioarele uscate, fără a face un pas, lipsiţi de activitate cu toate celelalte părţi ale corpului nostru şi ca într-o închisoare aşezaţi în sanctuar sub pază şi supraveghere, petrecând noaptea şi ziua inspirând fumul sacrificiilor”[25]. Efectele slujirii idolilor aveau să fie resimțite acut în timp, încât profeții trebuiau să resusciteze, să aducă din nou la viață sufletele conaționalilor lor care au ajuns să fie aproape întru totul asemenea celor pe care îi cinsteau[26]. Isaia, dă mărturie în acest sens redând cuvintele pe care le-a auzit de la Dumnezeu în timpul vedeniei pe care a avut-o în Templu: „Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec.” (Is 6,10).
Când am analizat Decalogul într-una din scrierele mele anterioare, am afirmat că păcatul idolatriei este în fapt păcatul substituției mascate[27]. Omul se lasă furat de cuvintele șarpelui și cade asemenea protopărinților în ispita de a se considera dumnezeu. Să remarcăm faptul că în dialogul pe care șarpele l-a avut cu Eva, acesta i-a spus că va fi ca Dumnezeu, nu asemenea Lui. Ideea de comparație pe care o insuflă șarpele primilor oamenii conduce adesea la ideea de egalizare. Și tocmai această comparație este cea care ajunge să genereze idolatria și implicit cu aceasta, toate formele de filavtie, de amor propriu, de egoism. Asemănarea, însă este ținta spre care tinde orice icoană în care se evidențiază chipul sfințeniei și asemănarea cu Dumnezeu prin har. Prin intermediul icoanei pot fi înțelese cuvintele folosite în sfatul intratrinitar: după chip ca asemănare. În icoane sunt iconizate chipurile transfigurate ale celor care au dobândit sfințenia prin asemănarea cu Dumnezeu, chipurile purtătoare de lumină[28]. „A-l vedea pe Dumnezeu – subliniază Michel Quenot – înseamnă a primi sfințenia Lui prin participare, iar îndumnezeirea constă în răspândirea luminii divine prin efectul față către Față ce ne transformă și ne face asemănători, fii deplini ai lui Dumnezeu (Ps 82,6). Icoana ne face conștienți aici de această vedere față-către-Față![29]” Orice lucrare prin care omul sau chipul său este transfigurat sau sfințit este în fapt o hristificare, o mergere înspre asemănarea cu Protochipul, fiindcă protopărinții noștri au fost creați după chipul lui Dumnezeu ca asemănare. Cu alte cuvinte, această asemănare care se dobândește prin sfințire, este cea pe care iconarul o lasă să transpară în icoană[30].
Totodată, este necesar să mai remarcăm și faptul că poruncile, cel puțin primele trei, dacă nu chiar și cea de-a patra, sunt într-o relație și într-o unitate organică. Toate îl au ca subiect pe Dumnezeul lui Israel, pe Cel care este: „Eu sunt Domnul Dumnezeu tău…!” (Ieș 20,2). După afirmarea acestui elementul central al poruncilor care menține unitatea tematică a acestora, urmează niște expuneri concluzive care de fapt, în gândirea ebraică, sunt niște expresii deictice: Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine… Să nu-ți faci chip cioplit… Să nu iei numele Domnului Dumnezeului Tău în deșert…! Apoi, dacă dorim să unim și porunca a patra cu acestea trei, este necesar să o facem prin cheia interpretării sau a abordării antropologice, afirmând încă odată că în referatul creației ni se aduce la cunoștință faptul că omul a fost creat după chip lui Dumnezeu, ca asemănare, mai bine zis, ca și asemănare. Altfel spus omul a fost menit dintru început să fie asemenea lui Dumnezeu.
Porunca în care se solicită cinstirea zilei șabatului ne întoarce tot în cartea Facerii, de data aceasta la capitolul al doilea și ne arată în ce constă modul fericit de împlinire a asemănării cu Dumnezeu: în esență, șabatul presupune odihnirea în Dumnezeu[31]. Despre această acțiune de șabatizare ne vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul care afirmă că Mântuitorul nostru, după ce a restaurat firea umană prin jertfta și moartea Sa de pe cruce a ținut șabatul în mormânt, consfințind astfel prin odihna Sa ajungerea chipului cel întâi zidit pe care l-a asumat prin întrupare, la asemănarea cu Dumnezeu. „Domnul Însuşi S-a odihnit în mormânt în această zi. Astfel, acest Şabat corespunde celui din Facerea 2,2-3, în care Dumnezeu S-a odihnit după încheierea lucrării creatoare, iar aici Hristos Se odihneşte în mormânt, după ce şi El, în ziua a şasea, Şi-a încheiat misiunea, pecetluind acest adevăr cu cuvintele: Săvârşitu-s-a! (In 19,30). Prin odihna Sa în mormânt, Mântuitorul a oferit lumii întregi semnul lui Iona (Lc 11,29), descoperind şi în acest mod dumnezeirea Sa. De aceea, acest Şabat poate fi considerat drept ultimul al Vechiului Legământ, respectat cu scrupulozitate de către aceia care aveau să inaugureze prima zi a săptămânii următoare ca primă zi a unei noi lumi; a treia zi de la tulburătoarele evenimente din vinerea Patimilor avea să fie prima a Noului Legământ. Privit în lumina tradiţiei vechitestamentare, acest reper temporal primeşte o importanţă covârşitoare, deoarece era considerat expresia şi momentul eliberării: Şi după două zile din nou ne va da viaţă, iar în ziua a treia ne va ridica iarăşi şi vom trăi în faţa Lui (Os 6,2; cf. Iona 2,1; Mt 12,40; Ber Rab 42,17), ori prin Înviere ni s-a dăruit eliberarea din robia morţii.”[32] Dacă vom privi lucrurile din această perspectivă, atunci vom înțelege că poruncile Decalogului care au fost date poporului după eliberarea din robia egipteană, aveau menirea de a-l călăuzi pe fiecare israelit înspre odihna din pământul făgăduinței, înspre asemănarea lui cu Cel ce este Dumnezeu său.
Concluzii
Reflecțiile noastre privitoare la porunca a doua din Decalog, dar și la momentul antropogenezei descris în referatul creației au scos în evidență faptul că iudaismul biblic nu a fost marcat de o atitudine anti-iconică, ci de una preponderent aniconică. Anti-iconismul iudaic a fost generat de confruntarea poporului ales cu cultura religioasă a altor popoare care aveau tentința de a-i atrage pe israeliți înspre idolatrie. Or prin acest fapt atenta grav la unitatea de credință a poporului lui Dumnezeu. Însă chiar și în cele mai ferme exprimări care delimitau credința în adevăratul Dumnezeu de idolatrie, textele scripturistice ne lasă să înțelegem că menirea acestor porunci era aceea de a-l călăuzi pe evreu într-o zonă a afirmării monoteirmului monopersonalist (gen Șema Israel – Deut 6,4) și de a sublinia faptul că Dumnezeu fiind o realitate incomprehensivă nu poate fi reprezentat iconic. Acest principiu stă la baza aniconismului iudaic.
Detașându-se de interdicția de a ciopli sau mai bine zis de a scopi în lemn, piatră sau în metat, Bețaleel și Oholiab găsesc modalități de realizare a heruvimilor fără să sape, ceea ce înseamnă că în iudaism nu există o orientare fundamentalistă împotriva reprezentării artistice sau împotriva grăirii simbolice a reprezentărilor realizate prin creațiile de artă. Interdicția viza mai degrabă închinarea și slujirea la aceste chipuri idolatre, fiindcă în momentul în care slujești chipurilor cioplite înseamnă că te-ai detașat deja de Dumnezeul cel Adevărat, ai uitat că El ți-a spus: Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău. Tradiția iudaică a receptat această nuanțare și, ca atare, a permis realizarea unor reprezentări iconografice, fapt care poate fi argumentat prin frescele de la Dura Europos, de la Beitalfa și din alte câteva sinagogi.
[1] Tryggve Mettinger, No Graven Image? Israelite Aniconism in its Ancient Near Eastern Context (Stockolm: Almqvist & Wiksell International, 1955), 19. Vezi și Michael Shenkar, „Aniconism in the Religious Art of Pre-Islamic Iran and Central Asia,” JSTOR 22 (2008): 239.
[2] În cadrul creștinismului, anti-iconismul poate fi regăsit în perioada mișcărilor iconoclaste care manifestau o atitudine potrivnică față de icoană prin exaltarea transcendentalismului evreiesc, musulman și chiar creștin în detrimentul apropierii lui Dumnezeu de lume care-și atinge punctul maximal în Întruparea Domnului care printre altele este fundamentul teologic al icoanei. Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, trad. Grigore Moga și Petru Moga (București: Meridiane, 1993), 170.
[3] Christoph Uehlinger, „Israelite Aniconism in Context?,” Biblica 77/4 (1996): 540-9. Vezi detalii în Jill Middlemas, Aniconism and the Imago Dei, în The Divine Image: Prophetic Aniconic Rhetoric and Its Contribution to the Aniconism Debate (Tubingen: Mohr Siebeck, 2014), 1-19.
[4] J. I. Durham, Exodus, în Word Biblical Commentary 3 (Dallas: Word, Incorporated, 2002), 285.
[5] „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” (Ieș 20,4-6)
[6] Ioan Chirilă, Fragmentarium exegetic filonian II. Nomotetica. Repere exegetice la Decalog (Cluj-Napoca: Limes, 2003), 143.
[7] Totuși, reprezentarea lui Dumnezeu prin creații de factură artistică, este posibilă doar în momentul în care vorbim despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Acest eveniment constituie argumentul teologic pentru reprezentarea lui Dumnezeu în icoană. Totodată, prin întrupare se realizează un act anamnetic prin care omului îi este adresată din nou chemarea de a dobândi asemănarea prin contemplarea și urmarea Protochipului, după care a fost plăsmuit. Nikolai Gusev, Mihail Dunaev și Rafail Karelin, Îndrumar iconografic (București: Sofia/Carte ortodoxă, 2007), 71.
[8] G. W. Ashby, Go out and meet God: A commentary on the Book of Exodus. International theological commentary (Grand Rapids/Edinburgh: Wm. B. Eerdmans/Handsel Press, 1997), 89.
[9] În icoană fața omului devine chip care oglindește Protochipul, adică chipul după care a fost plăsmuit omul la creație. Odată cu întruparea Domnului, acesta se revelează și oferă posibilitatea omului de a-l iconiza. Gusev, Îndrumar iconografic, 318. Ioan Chirilă, „Porţile cerului. O reabordare a teologiei icoanei din perspectiva dimensiunii simbolice şi transcendente a actului liturgic,” Caietele Echinox 2 (2002): 55.
[10] Spre exemplu, expresia paulină eikon (1Cor 15,49 și 2Cor 4,4) ni-L înfățișează pe Iisus Hristos în ipostaza Sa de Cel înviat care prin actele mântuitoare și prin înălțare restaurează chipul omul căzut. Prin urmare, acest termen nu indică o imagine simplă, ci un chip natural, așa cum se subliniază în Epistola către Evrei prin sintagma „icoana fiinţei lui Dumnezeu” (1,1). Olimpiu Benea, Receptarea textului din Coloseni 1,15a, „ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ θεοῦ τοῦ ἀοράτου”, ca argument hristologic al icoanei (lucrare prezentată la simpozionul internațional de Teologie, Istorie, Muzicologie și Artă: Icoană. Mărturie creștină. Totalitarism, Cluj-Napoca, 2-7 noiembrie 2017).
[11] Chirilă, „Porţile cerului,” 55.
[12] Ioan Chirilă, „Présence du Logos dans l’ «image»,” Caietele Echinox 12 (2007): 227.
[13] Prin portret întelegem o reprezentarea artistică a chipului unei persoane în care atenția pictorului este concentrată pe redarea trasăturilor caracteristice ale feței persoanei respective. Marcel Munteanu, Arta bizantină. Elemente de arhitectură, sculptură și pictură (Cluj-Napoca: Grinta, 2015).
[14] Gusev, Îndrumar iconografic, 61, 315.
[15] Philip J. King și Lawrence E. Stager, Life in Biblical israel (Louiswille: Westminister J.K. Press, 2001), 130.
[16] „A făcut de asemenea doi heruvimi de aur, lucraţi din ciocan, pentru cele două capete ale capacului, și i-a aşezat unul la un capăt şi altul la celălalt capăt al capacului.” (Ieș 37,7-8)
[17] Stelian Pașca-Tușa, Implicațiile teologice ale reprezentării heruvimilor în sanctuarul biblic (lucrare prezentată la simpozionul internațional de Teologie, Istorie, Muzicologie și Artă: Icoană. Mărturie creștină. Totalitarism, Cluj-Napoca, 2-7 noiembrie 2017).
[18] Idolii sunt „lucruri care nu au nici cea mai mică existență reală, nici vreun temei ființial.” Sf. Nichifor Mărturisitorul, Antirheticele, în PG 100,277B).
[19] Paula Bud, „Valențele etice și estetice ale imaginii în Vechiul Testament,” Studia 1 (2008): 281.
[20] Ioan Bizău, Incursiuni în teologia și arta icoanei,” în Ce este icoana?, Vasile Manea ed. (Alba-Iulia: Reîntregirea, 2005), 89
[21] Bud, „Valențele etice,” 281.
[22] Michel Quenot, De la icoană la ospățul nupțial. Chipul, Cuvântul și Trupul lui Dumnezeu, trad. Lucian Dragoș (București: Sofia, 2006), 13.
[23] Philo, De Decalogo, 78.
[24] Spre exemplificare, vom reda un fragment din același tratat în care Filon, folosindu-se de ironie, subliniază nefirescul, modul în care raporturile se inversează și maniera în care este denaturată realitatea: „Ar fi trebuit cel puţin, pentru că ei făcură atâta încât să fie cu totul rătăciţi, să aşeze la rang de zei pictorii şi sculptorii înşişi. Ori ei i-au lăsat în întunericul lor, fără să le acorde vreo favoare particulară, dar sculpturile şi picturile lor ei le-au mărturisit drept zei. Se întâmplă adeseori să vezi artişti îmbătrânind fără resurse şi fără glorie şi murind la capătul unor necurmate necazuri în timp ce creaturile lor sunt împodobite magnific cu purpură, aur şi tot felul de podoabe, având preoţi recrutaţi, care le slujesc şi le aduc jertfe.” Philo, De Decalogo, 71.
[25] Philo, De Decalogo, 73.
[26] Această realitate își găsește ecoul în textele psalmice în care se afirmă că: „Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti: gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi; mâini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor. Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei.” (Ps 113,12-16; cf. Ps 134,15-18)
[27] Chirilă, Fragmentarium exegetic filonian, 143.
[28] Gusev, Îndrumar iconografic, 66.
[29] Quenot, De la icoană, 177.
[30] Benedict Vesa, Icoană și cult în Biserica Siro-occidentală (lucrare prezentată la simpozionul internațional de Teologie, Istorie, Muzicologie și Artă Icoană. Mărturie creștină. Totalitarism, Cluj-Napoca, 2-7 noiembrie 2017).
[31] Paula Bud, „Despre Șabat înainte de Lege. Încercare de armonizare a contrariilor,” Studia 2 (2013): 49.
[32] Paula Bud, „Dimensiunea eshatologică a șabatului,” în Studii de exegeză și teologie biblică vechi-testamentară, eds. Ioan Chirilă, Teodora Mureșanu și Stelian Pașca-Tușa (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2018), 221.
