DESPRE CRUCEA PE CARE O PUNE PE UMERII NOȘTRI PĂRINTELE IOAN CHIRILĂ
Sandu Frunză
Sandu Frunză despre crucea pe care o pune pe umerii noștri Părintele Ioan Chirilă
De cînd crucea a fost transformată din instrument de tortură într-un dispozitiv al salvării, ne-am obișnuit să stăm în fața crucii cu pietatea pe care o avem în fața unei manifestări de iubire – pe care e dificil să o înțelegem și care ne cuprinde, parcă, în maniera unui mister care ne umple de sens fără ca sensul să ne fie accesibil în totalitatea sa. Deși teologia ne spune mereu că experiența creștină este mai degrabă mistică – înțelegînd prin aceasta că nu este deloc magică – există o magie a iubirii care vine ca un flux energetic dintr-o sursă infinită, se mărginește prin intermediul crucii spre a deveni potrivită cu natura omului, pentru ca mai apoi să îl ridice pe acesta cît mai aproape de sursa originară infinită. În acest dispozitiv al crucii ne regăsim, fiecare dintre noi, cînd alegem să stăm contemplativ în fața crucii. Atunci cînd folosesc termenul „dispozitiv”, îl preiau din limbajul filosofului Georgio Agamben, dar adaptîndu-l la expresivitatea simbolismului crucii și la instrumentalizarea pe care o aduce magia iubirii creștine.
O atitudine mai nuanțată mi-a inspirat lectura cărții Părintelui Ioan Chirilă, Scara Cuvîntului.[1] Părintele ne îndeamnă la un nou tip de expunere. Una care presupune ieșirea din starea contemplativă și asumarea efectivă a crucii. El urcă umerii noștri pe cruce și ne îndeamnă să pornim pe drumul crucii. O asemenea așezare pe cruce sau sub cruce îmi amintește de faptul că în copilărie, atunci cînd unora dintre apropiații noștri li se întîmplau lucruri inexplicabile, tatăl meu găsea explicația că fiecare are de dus o cruce în viața lui. Acesta mi se pare a fi sensul originar al urcușului pe via dolorosaîncununat, abia mai tîrziu, o dată cu deschiderea luminoasă a revelației că mormîntul era gol. Dumnezeu a murit sacrificat pe cruce. Dumnezeu a murit, dar el lasă mai apoi mormîntul gol, se arată ca o promisiune a ceea ce va fi umanitatea noastră transfigurată. Iar apoi alege să trăiască cu fiecare și prin fiecare dintre noi, de îndată ce luăm decizia de a asuma crucea și de a trăi bucuriile crucii. Acesta este sensul urcușului pe care ni-l propun eseurile omiletice din Scara Cuvîntului.
Părintele Ioan Chirilă ne situează într-un dispozitiv al crucii prin intermediul a 33 de cuvîntări omiletice, care au un farmec aparte dacă sînt rostite, dar care relevă o profunzime mai adîncă prin faptul că sînt scrise și pot fi citite cu vocea interioară a celui ce se angajează în actul lecturii. Puține dintre cuvintele rostite pot să treacă examenul cuprinderii lor într-o formă textuală, tocmai pentru că textul presupune o eliberare de oralitate și o incursiune în ființa sensurilor, în trăirea semnificațiilor și în absorbirea energiilor suprafirești ale cuvintelor ce construiesc lumea textului. Scara Cuvîntului a trecut cu ușurință acest test. Autorul cărții alege ca în loc de titluri să marcheze identitatea textelor cu cifre romane, tocmai de aceea voi face referință la anumite părți ale volumului prin interrmediul numerelor corespunzătoare. Primul dintre eseurile omiletice propuse de Ioan Chirilă se deschide cu tematizarea crucii, iar capitolul XXXIII, fără a presupune închiderea unui ciclu, ne deschide spre alte posibile tematizări tot prin invocarea semnificației crucii. Astfel, cele XXXIII de intervenții în viața noastră sînt tot atîtea modalități de a pune diverse aspecte ale ființări creștine în lumina crucii.
O comparație utilă înțelegerii noastre este cea care pune față în față lemnul crucii purtată de Iisus cu Copacul din mijlocul grădinii paradisiace. În felul acesta, axul de centru al lumii reprezentat de cele două structuri simbolice ale izvorului vieții ne conduc de la Vechiul Adam la Noul Adam, de la starea adamică la starea hristică, de la cădere la reunificarea simbolică prin mîntuire. Copacul din mijlocul grădinii paradisiace este o grilă de lectură pentru ceea ce se întîmplă cu omul contemporan și pentru înțelegerea a ceea ce e de făcut pentru o punere în valoare a ființei sale. O perspectivă dinamică, ce îl angrezează pe om, indiferent ce timpuri ar trăi el, indiferent că se declară a fi postmodern sau a devenit deja post-umanist, ne propune Ioan Chirilă atunci cînd scrie: „Crucea Mîntuitorului Iisus Hristos este, deopotrivă, un izvor de lumină și un izvor de iubire. De aceea spun: putem să înțelegem cuvintele acestea doar în lumina care strălucește din crucea mîntuitorului Iisus Hristos și în iubirea Lui. Numai cel care se lasă pe sine, cuprins în iubirea Dumnezeirii, știe că nimic nu este de neînvins la Dumnezeu, pentru că, atunci cînd Dumnezeirea se revarsă peste noi, este ca un răsărit al puterii celei desăvîrșitoare, este ca un răsărit al iubirii atotcuprinzătoare, este un răsărit ca și acela al dimineții, care ne face să înțelegem că orice dîră de întuneric din lumea aceasta, este menită să se risipească”.[2]
Îmi vine în minte o altă posibilă comparație, care implică într-un mod mai evident lumina, iubirea și întîlnirea. Dinamica ascensională ce caracterizează întreaga gîndire a Părintelui Ioan Chirilă poate fi cel mai bine redată prin scara reprezentată de lumina care coboară și face posibilă o transcendere interioară spre infinit, spre înălțimile nebănuite ale sufletului uman în profunzimea căruia divinul deja este găzduit. O formă de reprezentare a urcușului spiritual este cea a reprezentării Carului de foc ce îl poartă spre Absolut pe Ilie, cel care este co-locuitor al Merkaba și purtător al virtuților ce ne poartă spre Dumnezeu. De această dată, carul de foc este înlocuit cu o altă structură cu o concentrație energetică și simbolică maximă. Este vorba despre transformarea crucii într-un vehicul de lumină. Ioan Chirilă îi pune la dispoziție omului postmodern acest vehicul de lumină reprezentat de cruce: nu crucea ca simbol al suferinței, nu povara crucii, ci crucea ca simbol al eliberării, al libertății ce se naște din iubire. Vocea lui Ioan Chirilă este una de natură profetică, ea propune această resemnificare a lumii postmoderne într-un dispozitiv al crucii. Atunci cînd ne atenționează că veacul în care am intrat este unul ce stă sub semnul răstignirii, el aduce cuvîntul profetic[3] ca argument și ca resursă pentru ieșirea din criză a omului contemporan. Acesta este sensul pe care îl dau eseurile omiletice Scării Cuvîntului.
Cele XXXIII de eseuri ale Părintelui Ioan Chirilă sînt tot atîtea fante de lumină ce trasează geografia spirituală a unui dispozitiv prin care omul contemporan se poate regăsi pe sine. Soluția propusă aici este cea a bucuriei de a trăi, a speranței în mai bine, a înțelegerii succesului ca realizare spirituală. Toate acestea sînt purtate spre orizontul transfigurării printr-un vehicul de lumină care presupune valori creștine precum respectul reciproc, recunoașterea demnității celuilalt și acceptarea alterității. Acest optimism ontologic este cel care dă semnificația aparte pe care o capătă ridicarea pe cruce propusă de Ioan Chrilă.
[1] Ioan Chirilă, Scara Cuvîntului. Eseuri omiletice (Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2017).
[2] Ioan Chirilă, Scara Cuvîntului, 15.
[3] Utilizez această expresie cu semnificația pe care o capătă în etica lui Emmanuel Levinas.
