Meditație apărută în ziarul Lumina, cu titlul ,,Despre credință, încredințare și pronie”, București, 16 iulie 2014
Universul tematic al corpusului biblic de azi este extrem de bogat. El ne vorbeşte despre diversitatea slujirilor, despre modul de realizare a acestora în consens cu sfaturile Mântuitorului şi ale Apostolilor, tema Dumnezeului Celui viu, tema profetului, tema minunii şi a diaconiei, profilul mărturisitorului, taina privirii pătrunzătoare a Mântuitorului. Dintre acestea, le-aș alege pe primele trei și le-aş subsuma ideii generoase de credinţă, încredinţare şi pronie. Acestea trebuie să le primim ca expresii ale paşilor noştri ferm realizaţi în credinţă, nădejde şi înviere, deoarece orice realizare a noastră în credinţă este un fapt restaurator şi, implicit, unul de deschidere a orizontului nădejdii noastre în Dumnezeu.
În acelaşi timp, acest act este o încredinţare a noastră cu privire la realismul şi la dinamismul proniei divine prin care se realizează teandricitatea făptuirilor mântuitoare, înălţătoare, a făptuirilor care te poartă pe cele trei piscuri ale istoriei mântuirii: pe Carmel, pe Horeb/Sinai şi pe Tabor. Ori, cele trei sunt receptate ca toposuri ale sacrificiului primit spre adeverire, ca loc al arătării în theoria a Celui ce este şi ca loc al tăifăsuirii, al vederii celei îmbucurătoare din cadrul fericirii veşnice, pururea-vedere, comuniune/cuminecare neîncetată a Celui în Care şi prin Care se împlinesc toate (Ioan 1,1-3).
Slujirea profetică, este un dar de la Dumnezeu și, în acelaşi timp, este expresia clară a faptului că în purtarea Sa de grijă faţă de om şi faţă de creaţie, Dumnezeu găseşte căile înţelepte de a le comunica voile Sale, de a Se descoperi ca Dumnezeul Cel viu, de a aprinde inimile lor spre cunoaştere, întrupare şi făptuire şi spre doxologia cuvenită săvârşită de om în chipul celei auzite azi: au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor o asemenea putere (Matei 9,8). O manifestare asemănătoare a avut loc în Tesba Galaadului atunci când, conform tradiţiei, preotului Sovah i s-a născut Ilie despre care un om, văzător cu Duhul, a mărturisit că va fi „locaş al luminii darului lui Dumnezeu”, iar despre slujirea sa, a zis: „cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător”, deci, pruncul va fi slujitorul cuvântului lui Dumnezeu, al Cuvântului cu putere multă, pe care nu mulţi îl înţelegeau. De aceea, tot azi am auzit că în loc să reflecteze asupra cuvintelor Lui, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe sprânceana muntelui […] ca să-L arunce în prăpastie, iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus (Luca 4,29-30) sau că niciun prooroc nu este bine primit în patria lui (Luca 4,2-4). Despre cine este vorba? Pe proorocul prin excelenţă, Hristos.
Astăzi ne-am întâlnit cu cel care reprezenta proorocii Vechii Legi pe Tabor, cel pe care Sfântul Maxim îl numeşte tip al bunătăţii celei dintâi, prin care toţi sunt îndemnaţi de Cuvântul pe calea reîntoarcerii lor la viaţa dumnezeiască; Ilie este tipul bunătăţii, cel „care a arătat prin el toată harisma proorocească. Căci e semnul caracteristic al bunătăţii, întoarcerea celor rătăciţi, prin iubirea de oameni, faptă ai cărei vestitori îi cunoaştem pe prooroci” (Ambigua, 46). Sfântul Maxim ne arată că Ilie descoperă creaţiunea inteligibilă a Cuvântului creator, „întrucât istoria referitoare la el nu povesteşte naşterea lui, chiar dacă s-a născut şi nu face să se aştepte descompunerea prin moarte, chiar dacă va sfârşi să existe în forma pământească” (Ambigua, 46).
Ne-am întâlnit azi şi cu Cel care era plinirea vestirii lui Moise, Cel despre care le spusese: Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-l ascultaţi (Deuteronom 18,15) şi care aici, pe Tabor, Şi-a descoperit slava Sa pe cât li se putea Apostolilor să vadă. Aş cuteza să afirm că în succesiunea Ilie-Hristos avem tot profetismul scripturistic. Dar mă întorc la Ilie prunc şi vă zic: ce fericit tată, ce fericit slujitor! Să auzi şi apoi să vezi cum fiul tău creşte prin credinţă în Dumnezeu! Şi o spun creând pentru toţi o minimă învăţătură: căutaţi să ţineţi aproape copiii noştri de Dumnezeu, căci scris este: apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi (Iacov 4,8). Aproape de Dumnezeu a crescut pruncul Ilie şi această apropiere a fost edificarea desăvârşită a credinţei lui, mărturisită de cărţile Regilor în două rânduri (3 Regi 17-22; 4 Regi 1-2), marcând îndeosebi râvna lui pentru slujirea Dumnezeului Celui viu despre care spunea: Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia slujesc eu… (3 Regi 17,1). Aceasta înseamnă că El lucrează, că El stă în comuniune cu slujitorii Săi, de aceea îl numeşte Domnul Savaot – Dumnezeul oştirilor. Această credinţă statornică îl face nu numai să vestească cu curaj în faţa lui Ahab pe Dumnezeu, ci şi să se încredinţeze cuvintelor Lui şi să fugă din faţa mâniei regelui, mai întâi la Cherit (3 Regi 17,3-7) şi mai apoi la Sarepta Sidonului (3 Regi 17,8-10). Şi ce minune: corbii îl hrănesc, iar cea gătită spre a muri de foame în disperarea semănată de secetă, dobândeşte o nouă perspectivă a nădejdii, pentru ca mai apoi, pe fiul ei cel mort, să îl primească înviat
(3 Regi 17,17-24).
Aceştia sunt paşii în nădejdea autentic creştină: cel întărit în credinţă, crescut în ea, aude lăuntric cuvântul Domnului în inima sa şi se odihneşte în dragostea Lui, fugind de vicleniile lumii care ucid. Auziţi-l pe Iacov, zicându-ne: nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? (Iacov 4,4)… ea face ca noi să ne risipim în plăceri (Iacov 4,3). Iată, aşadar, cât de adevărat este cuvântul lui Ilie şi astăzi: până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui (3 Regi 18,21). Cum, oare, să Îl urmăm? Apostolul Pavel ne spune: dacă avem proorocie, să proorocim, după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă împărțim altora, să împărțim cu firească nevinovăţie… alipiţi-vă de bine, bucuraţi-vă în nădejde, faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând… biruieşte răul cu binele (Romani 12,6-21). Şi cât de mult se împlinesc toate acestea în chipul slujirii lui Ilie proorocul! A stăruit, fără artificii retorice, în a mărturisi pe Stăpânul Cel adevărat, chemând poporul la credinţă. A stat împotriva celor ce rătăceau, căutându-l pe Baal-Zebub, spunându-le că Dumnezeu este în Israel. Şi-a dăruit ofranda şi s-a răcorit în zefirul uşor în care Domnul îi grăia despre mărita sa înălţare (3 Regi 19,11-12).
Dar vorbirea despre proorocul Ilie este destul de frecventă şi în Noul Testament (Matei 7,10-13; 11,13-14; 16,14; 17,3; 11-12; Marcu 8,28; 9, 4;11-13; Luca 4,25-26; 9,8; 19; 30 şi este evocat pe Golgota: Matei 27,47-49; Marcu 15,34-36). Aici, el este pus în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul, cu Mântuitorul, dar nu pentru că aceştia ar fi reapariţii ale vechiului profet, ci pentru că în slujirea lor se simte din nou fermitatea, claritatea, simplitatea duhului lui Ilie, care urăşte minciuna, făţărnicia şi nedreptatea şi nu ştie ce sunt acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi peri (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi). Duh atât de trebuincios şi azi când, din păcate, sunt mulţi specialişti „în scenografii, regii, procese montate şi osândiri, cu forme legale și procedurale ale celor fără de vină, când minciuna, înşelăciunea, pornirea de a prosti oamenii, osârdia în urmărirea scopului şi încercarea de a-i face pe oameni să dea mai multă crezare unor vorbe deşarte, unor palavre decât realităţii flagrante” sunt foarte frecvente. De aceea, spunem că împlinim cu adevărat cinstirea lui, atunci când întrupăm această pildă „de neînfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefăcută, silă de minciună şi de idolatriile contemporane, scârbă de făţărnicie şi de uimita silă, atunci când ne întâmpină pe calea întortocheată a vieţii scârbavnica impostură” (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi). Această prăznuire este cerută nouă şi de faptul că proorocul va veni împreună cu Enoh înaintea Parusiei Domnului (Maleahi 3,23; Apocalipsa 11,3-12) şi se cuvine ca toate să le trăim în această perspectivă eminamente profetică pentru ca, venind, să-şi găsească darul înmulţit, în floare, chiar dacă nu vor mai fi decât şapte mii, şi aceia ascunşi de răutatea veacului.
Paşii proorocului Ilie în credinţă şi în nădejde sunt în veşnicie încă din acest timp istoric (sec. IX î.Hr.). Ei sunt marcaţi de cele trei piscuri: de Carmel – muntele jertfei în chipul celei de pe Moria (Facerea 22), dar este moment de redefinire a credinţei autentice şi încredinţare (Evrei 11,1); de Horeb/Sinai – munte al contemplării şi al legăturii veşnice, pe care zefirul te pregăteşte să intri în foc şi să fii înălţat cît mai eşti aici, în lume, cu mângâierea Emausului; şi de Tabor – muntele taifasului în care proorocia se plineşte prin exegeza hristică a Patimilor şi a Învierii, care îi face pe cei doi să cânte: „acesta este Canaanul sufletelor vii, lasă-ne, Doamne, să ne bucurăm de cei ce voiesc a se zidi din nou în tine spunând să facem trei colibe (Matei 17,4; Marcu 9,5; Luca 9,33), ştiind că Tu zideşti cu adevărat cetatea. Şi astfel, înţeleg că în această descoperire, se desăvârşesc şi credinţa, şi nădejdea, şi rugăciunea celor doi în dragostea veşnic izvorâtoare de viaţă veşnică şi fericire”.
Mai mult decât atât, din cei şapte mii s-au desprins patru, care l-au luat pe slăbănog şi l-au pus înaintea Domnului nimic zicând, ci numai crezând şi nădăjduind că El este tămăduirea. Şi ei au plecat, s-au întors în cămara lor ca să ardă mereu de credinţa, în Domnul (Luca 5,18-25). De aceea, mă întorc la Apostolul Pavel şi vă zic: Dumnezeu ne iubeşte şi este aproape de noi atunci când în iubire frăţească, unii pe alţii, ne iubim şi când în sârguinţă nu pregetăm ca dragostea noastră să nu fie făţarnică. Și noi avem de ce să ne bucurăm deoarece şi la noi (în Biserică) a înflorit floarea Sidonului, spicul slujirii aproapelui, diaconia înţeleasă acum ca slujire a celor patru barbaţi, fie ca aducere la Hristos, fie ca descoperire/desfacere a acoperişului pentru ca peste noi să se reverse cerul, izvorul proniei Lui. Cojocul lui Ilie a început să fie lucrător şi azi. Lucrarea lui se va înmulţi atunci când cu toţii vom deprinde şi vom învăţa că rugăciunea şi asceza sunt aripile cu care ne înălţăm în credinţă. Şi astfel, mărturisind lumii pe Dumnezeul Cel viu cu adevărat, să fim hrăniţi cu pâine şi carne/cu trup şi sânge şi întăriţi fiind prin El, să cerem focului/Duhului să se sălăşluiască întru noi pentru ca prin El, prin Duhul, Hristos să ia chip în noi, de data aceasta în fericit arătatul chip al Taborului.
Dar focul se pogoară peste jertfă, nu peste pietre! Şi totuşi, vremea este să înţelegem că în rugăciune omul devine o făptură recapitulativă, adică persoană conştient dialogică neîncetat cu temeliile după trup şi cu cea care este după Duh. Astfel, să aducem cu noi pe cei slăbănogi şi să-i punem în faţa lui Hristos. El va şti mai bine decât noi ce este de făcut. Aşadar, ieşiţi pe străzi şi pe uliţi şi aduceţi-i pe toţi, ospăţul este îmbelşugat! Dar mai este ceva: este actul spălării jertfei, oare mai ştim cum să o facem?
Atunci când asculţi cuvântul, el îţi transmite ceva pe lângă darul înţelegerii, moment în care începe întruparea lui. El îşi zămisleşte darul găsirii izvorului curăţitor al jertfei, darul lacrimilor, metanoia cea izbăvitoare de toată răutatea. Când o gustăm – fiindcă trebuie să fie a întregii făpturi – simţim căldura veşmântului lui Ilie, care atingându-ne, ne face părtaşi înţelegerii învierii. Or, aici ne poticnim, când zicem de multe ori şi noi, ca şi apostolii: ce înseamnă înviere? (Marcu 9,10). Veşmântul acesta minunat, ne face părtaşi înţelegerii pe care ei, Ilie şi Moise, au primit-o pe Tabor şi care însemnează: una, Eu şi Tatăl, şi precum una Ei, aşa şi noi, iar atunci toţi înviază fiind aşezaţi prin noi în faţa lui Hristos. Ce dar, ce minune, ce slujire! Aşadar, gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul şi apoi cântaţi: gata este inima mea, gata este Dumnezeul meu! Căci a ne face părtaşi trebuinţelor sfinţilor înseamnă a asculta cuvântul, a-l întrupa, a lucra cu putere multă, nu din noi, ci din har. Iată de ce vă îndemn ca, în casele voastre, să citiţi acest mănunchi de cuvinte veşnice. Citiţi-le, o vreme doar citiţi-le, şi veţi vedea că Scriptura lucrează în noi pentru că inima împietrită e în seceta cuvintelor, dar când vine zefirul lor, ca roza Ierihonului, înfloreşte în mijlocul deşertului simbolizând acolo, dar trăind aici chipul învierii.
Aceştia au fost paşii în credinţă, în nădejde şi în pronie pe care proorocul Ilie ni i-a descoperit. Acum să ne descoperim creştetul şi să-l curăţim de toate gândurile rătăcirii pentru ca, în smerenie, să-l chemăm pe Sfântul Prooroc Ilie, zicând: Roagă-te pentru noi lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, să ne dea nouă duhul pocăinţei, al izbăvirii de păcate şi, cu atotputernica Sa bunăvoinţă, să ne ajute să ne depărtăm din calea păcatului, îndrumându-ne spre tot lucrul bun, ca să ne întărească în lupta împotriva poftelor şi a patimilor noastre, sădind în inimile noastre duhul smereniei, al blândeţii, al iubirii de aproapele, al bunătăţii, al răbdării, al înţelepciunii, al râvnei după cuvântul lui Dumnezeu. Dă-ne putere să lepădăm năravurile acestei lumi, ce întinează neamul creştinesc şi aruncă lumea în bezna necinstei, desfrâului şi a pierzaniei, pentru ca şi în noi să strălucească lumina darului tău. Şi aceasta să fie lumină căii mele ca să păşesc şi eu, ca şi tine, în ceata celor ce slujesc neîncetat, slăvind şi preamărind numele Dumnezeului Celui viu, zicând: Viu este Domnul în faţa căruia slujesc, viu este, gata este inima mea, Dumnezeul meu! Şi, înzdrăvenit, să păşesc către cer cu râvna ta, proorocule preaiubite. Amin.
