Ioan Chirilă, Fragmentarium exegetic filonian II. Nomothetica – repere exegetice la Decalog. Cluj-Napoca: Limes, 2003, 174 p.
Le-a trimis Cuvânt prin Moise
Folosim acest tip de exprimare pentru a revela un sens ascuns al graiului românesc. Când cineva doreşte să transmită un sfat, un ordin, o rugăminte altcuiva se spune că el i-a poruncit ceva lui cutare. Transmiterea cuvântului ţine de sfera poruncii, el revendică un act de asumare a acestuia în baza comuniunii şi unităţii fiinţiale a neamului omenesc. Dintr-un asemenea dialog realizat între Dumnezeu şi Moise, Dumnezeu porunceşte poporului Său Cuvântul cel izbăvitor, cel mântuitor. Deci, cele zece porunci ar trebui receptate exegetic ca rod al sfătuirii. În fapt, discursul propriu-zis teologic al Pentateuhului începe odată cu evenimentele legate de promulgarea Legii. Până în acest moment suntem într-un crenscendo revelaţional care reiterează elementele fundamentale istorico-teologice ale istoriei omenirii, în general şi ale istoriei poporului ales, în specal. Privit ansamblul teologic vechitestamentar în unitatea sa tematică ca istorie a pregătirii mântuirii nu poţi să nu identifici corespondenţa evidentă dintre tip şi antitip. În cazul acesta ar trebui să preluăm motivul pietrei din capul unghiului şi să-l legăm de faptul că cele zece porunci au fost scrise pe lespezi de piatră.
Temelia Legii este Hristos, prin Hristos în Duhul Sfânt, pe Sinai, Domnul Dumnezeu s-a descoperit lui Moise şi prin el poporului ales. Mai apoi, vine vestirea sapienţialelor care îndeamnă pe Israel, perceput ca realitate corporată, zicând: „fiule, dă-mi inima ta!”, iar Ieremia zice: „vin zile când Domnul va încheia un nou Legământ … scris pe tablele inimii lor”. Piatra devine inimă, inima percepută ca sediu sau locaş al iubirii – Dumnezeu. Iată, încă câteva aspecte care ar trebui să scoată cele zece litere ale decalogului dintr-o sferă a interpretării strict juridice. Ceea ce vrem în fapt să propunem cititorului este un mic tratat de nomologie. De aceea ne vom raporta la Decalog în maniera de interpretare filoniană, patristică şi modernă. Vom folosi cu precădere corpusul nomothetic filonian, omiliile exegetice ale Sfinţilor Părinţi, iar din expresia exegetică modernă mă voi opri îndeosebi la Teologia Vechiului Testament a lui At. Negoiţă şi Cl. Westermann. De fapt voi încerca să găsesc în ceilalţi ceea ce zvâcneşte în mine atunci când citesc cuvântul Legii.
Căutându-ne în celălalt vom putea găsi pe Dumnezeu vorbindu-ne
Mergând spre o zare care ne cheamă cu strălucirea ei vom trăi o vreme nădejdea că vom ajunge cândva şi acolo, că ne vom sătura setea din ambrozia îngerilor care ţin hlamida cea albastră a cerului, că ne vom aprinde din străfulgerarea lor care arde şi nu se mistuie. Dar păşim mereu spre acel zenit aprins, de atâta mers pasul se molcomeşte, firea se şubrezeşte, iar mintea delirează monologul omului ce nu voieşte să se recunoască învins. Ajunsesem pe deal şi zarea se mutase, era tot mai departe. În jur pustietate, nici ţipenie de om. M-am întins sub lujer aşteptând să apară ceva care să mă îmbie încă o dată la ridicare şi mergere, dar nimic. Într-un târziu am văzut o ciocârlie care cu trilul sfredelitor a spintecat văzduhul şi ca o săgeată a străpuns zarea. Până să mă ridic ea nu mai era. Şi totuşi cred că apariţia ei a vrut să mă înveţe ceva. Dar, ce oare? A vrut ea oare să cucerească zarea? Dacă da, atunci ar fi rămas la margina ei şi ar fi început să o adune cu aripile. A vrut să o cunoască? Atunci ar fi stat şi ar fi privit-o la nesfârşit. Atunci, ce a vrut să facă? Cred că acesta va fi răspunsul: a vrut să-şi audă glasul revărsat în nesfârşitul apus al zării. Da, mă voi duce la cei care despică zarea şi-i voi întreba cum se ajunge ca să-ţi auzi revărsarea doxologiei glasului fiinţei tale în necuprinsa şi mereu depărtata Ta Fiinţă. De atunci nu mai caut strălucirea zării, caut omul care a despicat zarea ca să mă sfătuiască cum să intru întrânsa.
Aşa ar trebui să vedem fiecare apropiere prin cuvânt de semenul nostru, ca pe o încercare a noastră de a ne regăsi întrânsul chipul şi în urma acestei găsiri să înceapă hora chipului în îmbrăţişarea iubirii Lui. Căci atunci când îmi găsesc chipul în semenul meu nu-i iubesc formele structural-fizionomice proprii, acelea de multe ori individualizează şi separă, ci îmbrăţişez Chipul cel mai întâi decât cel zidit. Dar pentru a ajunge la o asemenea îmbrăţişare trebuie să înţelegi că zarea aceea strălucitoare este aici lângă tine, ba chiar şi în tine, dar la ea nu ajungi prin expresii fizice locomotorii, ci prin mersul spiritual al făpturii umane. Într-un interviu din 1987 novicele întru cele duhovniceşti, astăzi părintele Pintea, se apropia interogativ de părintele Stăniloae încercând să deprindă de la acesta mersul duhovnicesc. Zarea Rohiei se întindea, iată, până la Bucureşti, iar de mă gândesc şi la corespondenţa Iustinian – Ion Alexandru voi spune că se întindea până peste mări şi ţări. Ori la aceste apropieri interogative despre marele drum părintele Stăniloae răspundea zicând: „omul este o existenţă în mişcare spirituală continuă”.
Mişcarea spirituală a omului prin om pe adevărata Cale
Când omul conştientizează faptul că trebuie să coboare de pe falsul piedestal al cunoaşterii autonome începe să înţeleagă că el, fiinţa sa zidită după chip, este adevărata culme pe care trebuie să o facă cărare dreaptă pentru mergerea lui Iisus prin sine în lume. Atunci se întoarce din oboseala mărşăluirii prin contractualitatea şi deductivitatea epistemelor, de altfel logice datorită raţiunilor divine din creaţie care le determină acest aspect unitar şi curgător, în liniştirea îndreptării pe Calea-Hristos. De ce propunem acest răspuns în formă analitică? Pentru că în structurile corelativ-ştiinţifice ale creaţiei există totdeauna un limes, o limită invincibilă fără transcendere, pe când prin Hristos vedem unitatea logosică a creaţiei şi nelimitatul dinamic etern divin. De aceea orice început al mersului spiritual trebuie să se realizeze cu necesitate în cadrele nădejdii creştine care extinde prin om dinamisul veşniciei în creaţie. Atunci nici moartea nu este o limită, ci o deschidere a Uşii – Hristos.
Astfel, mişcarea spirituală începe să fie o mişcare continuă ascendentă numai atunci când omul se eliberează de planul „satisfacerilor materiale”. Căci în direcţia aceasta omul nu se poate mişca decât în aceleaşi limite, în limitele unui perptuum mobile imanent. Numai spiritul poate merge mai departe. El merge mai departe atunci când animă vederea omului spre sesizarea raţiunilor cosmosului în sensul absolut al lor, sens pe care-l iau de la cel care le înmulţeşte în chip nesfârşit. Astfel netezirea culmii omului prin smerenie face ca îndreptarea să se extindă în creaţie, prin extinderea spirituală creaţia devine ea însăşi străvezie nemaifiind o limită în calea cunoaşterii umane. Cunoaşterea ta va rămâne îngustă, în acest caz, numai dacă tu nu te cunoşti pe tine altfel, adică ajuns la noi trepte morale şi când nu cunoşti nici pe alţii în iradierea bunătăţii lor mereu sporite asupra ta.
Deschiderea noastră spre ceilalţi şi a lor înspre noi este un proces de factură spirituală şi nu se rezumă niciodată la fapte strict fizice sau contractuale, poavazate din când în când cu câte un stindard creştin, ci ţintesc la mărturisirea lepădării strângerii de inimă atunci când te desparţi de un bun material pentru descoperirea sensului universal şi uniator al spiritualului. Vom merge înspre o exprimare literară pentru a uşura înţelegerea exprimării dogmatice. A te deschide celuilalt pentru a contribui la realizarea propriei sale cunoaşteri este ca şi în cazul a doi copii care şi-au pus în gând să ia de pe o creangă un măr, dar amândoi sunt prea scunzi. Se pune problema gândului în acest moment. Dacă amândoi vor gândi că cel care ia mărul îl are doar pentru sine, atunci fiecare va dori să fie el deasupra. Dacă cred şi trăiesc realmente frăţeşte, acest fapt nu mai contează. Dacă cititorul va gândi contractual va spune să ia două mere. Înaintarea în cunoaştere prin celălalt constă tocmai în faptul de a gândi la înălţarea ta prin înălţarea celui care te sprijină şi nu numai a lui, ci a oricărui semen. Aceasta este îndreptarea culmii fiinţei noastre şi găsirea îndreptării pe care ne-o aduce tuturor Calea cea dreaptă-Hristos. Părintele Stăniloae spune că revelaţia naturală e cale, o cale ce creşte atunci când se deschide ca în sine să se realizeze actele revelaţiei supranaturale, fiindcă numai atunci ea ne conduce conştiinţa spre a scruta un Subiect infinit, numai atunci noi trecem pe adevărata Cale şi intuim, pregustăm adevărul întrupat, găsim adevărata hrană pentru foamea noastră exprimată prin interogaţie. Dar această cale nu vine înspre noi ca un simplu simbol, indicator de sens de circulaţie. Ea vine în rostuire verbală, logosică, prin cuvânt, cuvântul ca expresie a articulării noastre conştiente la Cineva. Era firesc, aşadar, ca următoarea întrebare să fie din sfera limbii române, din sfera modului în care părintele percepe limba ca expresie şi mijloc de exprimare a adevărului fiinţei.
Cuvântul – ca expresie a deschiderii spre celălalt
Gândul omului, spune părintele, nu merge până la capăt decât spunându-se sau scriindu-se. Astfel vom observa că în actele creării lumii cuvântul este un modus creendi, iar când a fost a fi făcut omul el este materia sfătuirii şi matrice a făptuirii. De aceea şi în cazul omului, ca la Dumnezeu, gândirea cuvântătoare ţine de fiinţa omului integral. Fiinţa umană este gândită, gânditoare şi comunicantă a gândirii sale. Dar aceasta se realizează numai prin persoanele ei. Acest demers este extraordinar. Deşi foarte simplu ca exprimare, el este foarte bogat ca învăţătură. Gândul este o paradigmă, cuvântul este expresia activă, dinamică, făptuitoare a însuşi actului existent în paradigmă. Ceea ce ne dă posibilitatea să înţelegem în sens profund această zicere a părintelui este tocmai exitenţa personală, atât în Treime, cât şi în umanitate. De fapt, reluând puţin şirul scrierilor sale, vedem la Prea Cucernicia sa că elementul central este constituit din teologia persoanei. Astfel Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos Logosul, este chipul văzut al fiinţei celei una a lui Dumnezeu Treime. Teofania realizată prin întrupare este maxima deschidere a lui Dumnezeu faţă de, şi în lume. Aşadar, trebuie să ne căutăm pe noi înşine în Dumnezeu, dar nu ne vom putea găsi aici, în Dumnezeu, decât în măsura în care viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
O asemenea căutare a întreprins, mai devreme decât apostolii, Filon iudeul. El ne mărutriseşte că „a existat o vreme când, dedicându-mi timpul liber filosofiei şi contemplării lumii şi a tuturor lucrurilor din ea, am cules fructul excelentei, doritei şi binecuvântatei plăceri intelectuale… părea că am fost ridicat şi purtat deasupra de o anumită însufleţire a spiritului…” „însă această viaţă a fost întreruptă de întinsa mare de griji pentru viaţa publică, în care încă mă scald fără a fi capabil să mă menţin la suprafaţă, înnotând”. Nu este încă totul pierdut, pentru că „chiar şi în această situaţie, trebuie să aduc mulţumiri lui Dumnezeu, pentru că, deşi sunt atât de copleşit de potop, nu sunt în întregime înghiţit şi tras în adâncuri. Ci îmi deschid ochii sufletului… şi sunt străfulgerat de lumina înţelepciunii… Iată deci, mă aventurez nu numai în studiul sfintelor porunci ale lui Moise, ci, mânat de dragostea mistuitoare de cunoaştere, în cercetarea separată a fiecăreia dintre ele, şi mă străduiesc să dezvălui şi să explic acelora care doresc să le înţeleagă lucrurile care le privesc şi care nu sunt cunoscute celor mulţi”. În acest sens Filon a încercat să dezvăluie ceea ce nu prea este în general cunoscut în legătură cu scrierile lui Moise. Multe dintre scrierile lui Filon parafrazează textele biblice ale lui Moise; astfel, Filon lărgeşte textul încercând să ofere propriile sale păreri asupra diferitelor probleme. În aceste scrieri sunt incluse: Despre Avraam, Despre Decalog, Despre Iosif, Moise, Despre Creaţie, Despre răsplată şi pedeapsă, Despre legile speciale şi Despre virtuţi. Cele mai multe dintre celelalte scrieri conţin comentarii alegorice la cartea Facerea, capitolele 2,41. Mai are o grupă de scrieri filosofice şi una de scrieri istorico-apologetice, dar despre acest fapt am scris în volumul întâi al Fragmentariului filonian.
Interesul lui Filon pentru interpretarea lui Moise arată permanent devoţiunea adâncă şi respectul lui pentru tradiţia iudaică şi lupta lui pentru ca, prin principiile filosofiei, „să cerceteze pe fiecare în parte (poruncile lui Moise), şi lucrurile care sunt referitoare la ele, care nu sunt cunoscute mulţimilor”. Problema controversată referitoare la faptul că Filon s-a inspirat din binele filosofic al tradiţiei platonice şi a privit-o ca pe o modalitate de a-şi adânci şi întări înţelegerea Dumnezeului lui Moise. Unii cercetători susţin că Filon reprezintă platonismul de mijloc, chiar dacă unii scolastici nu sunt de acord cu această clasificare. Oricum, Filon este extrem de important pentru studiul filosofiei elene şi nu putem trece cu vederea faptul că a participat la tradiţiile interpretative alegorice care se foloseau în Alexandria pentru a face înţelese tradiţiile greceşti şi scrierile lui Homer, şi care erau caracteristice culturii elene. În acest fel, interpretarea alegorică a devenit o parte extrem de importantă a înţelegerii exegetice şi hermeneutice a legilor lui Moise şi a lexicului şi a termenilor conceptuali reflectaţi în Noul Testament.
Metodius Foughias spune că şi în cazul creştinismului, ca şi la Filon, se încearcă compunerea unui limbaj propriu, alcătuit din foarte multe cuvinte biblice, la care se adaugă terminologia abstractă şi impersonală a platonicienilor şi a pitagoreicilor.
Filon va fi privit de către mine, de această dată, din perspectiva omului care intuieşte perfect că punctul maxim al întâlnirii omului cu Dumnezeu înainte de Hristos este dialogul – rugăciune. În acest dialog este situat Moise şi din el rezultă obiectivitatea poruncilor sale. „Dintre toţi legiuitorii, unii au expus ceea ce ei au considerat a fi drept şi rezonabil într-o manieră sinceră şi simplă, în timp ce alţii, îmbrăcându-şi ideile în exagerări şi înflorituri, au căutat să inducă în eroare poporul, prin îngroparea adevărului sub un morman de fabulaţii. Însă Moise, respingând ambele metode, prima ca fiind nechibzuită, fără profunzime şi nefilosofică, iar pe cea de-a doua ca nesinceră şi plină de vicleşuguri, a elaborat legile sale într-o manieră minunată şi admirabilă în toate privinţele, neîncercând totodată să impună calea ce trebuie urmată, nici inventând la rândul lui poveşti şi nici adoptându-le pe cele inventate de alţii. Şi exordiul său, aşa cum am arătat mai înainte, este cu adevărat demn de admiraţie, el îmbrăcând ideea creaţiei lumii în afirmaţia că legea este făcută pentru lume, iar lumea pentru lege, şi că un om care este ascultător faţă de lege, devenind prin aceasta cetăţean al lumii, îşi modifică acţiunile sale pentru a fi în acord cu legile naturale, în armonie cu modul în care universul întreg este ordonat.
Prin urmare nimeni, poet sau istoric, nu ar putea vreodată să redea, în toată splendoarea ei, frumuseţea ideilor sale referitoare la creaţia lumii; pentru că ele depăşesc puterea de exprimare a cuvântului şi ne uimesc auzul, fiind prea măreţe şi profunde pentru a fi înţelese de raţiunea oricărei făpturi create. Acesta nu este oricum un motiv pentru ca noi să cedăm indolenţei referitor la acest subiect, ci, datorită iubirii noastre faţă de Dumnezeu, trebuie mai degrabă să ne străduim să trecem dincolo de limitele puterilor noastre, adică nu prin a spune mult sau în fapt ceva de la noi înşine, ci decât mult, mai bine puţin, lucru pe care intelectul uman în poate realiza atunci când este preocupat cu totul de dragostea şi dorinţa de înţelepciune.
Deoarece, asemeni celui mai mic sigiliu care adună pe el gravate imitaţii ale lucrurilor de o mărime colosală, tot astfel probabil, în unele cazuri, frumuseţea infinită a creaţiei lumii, aşa cum este ea surprinsă în Lege, eclipsând cu strălucirea-i sufletele acelora care se întâmplă să o înţeleagă, va fi prezentată în vederea unei înţelegeri mult mai clare după ce aceste fapte vor fi fost mai întâi scrise, fiind nepotrivit a trece cu vederea acest lucru.
Unii, admirând mai degrabă creaţia în ea însăşi decât pe Creatorul ei, şi-au reprezentat-o ca fiinţând fără vreun Ziditor şi nemuritoare, de asemeni L-au reprezentat pe Dumnezeu ca fiinţând într-o stare de pasivitate totală, fapt pe cât de lipsit de cuviinţă, pe atât de fals; în acest răstimp, ar fi fost mai degrabă de aşteptat să rămână uimiţi, minunându-se de puterea lui Dumnezeu ca Tată şi Creator al tuturora, şi să admire lumea cu măsură, netrecând dincolo de limitele cumpătării.
Dar Moise, care a atins cele mai înalte culmi ale înţelepciunii şi care a învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu cele mai multe şi importante principii ale naturii, a înţeles foarte bine că este absolut necesar să existe o cauză activă în toate lucrurile existente şi un subiect pasiv; şi că acea cauză activă este raţiunea universului, desăvârşită întru toate şi neamestecată, care se ridică deasupra virtuţii şi deasupra ştiinţei, şi chiar deasupra binelui abstract şi a frumuseţii abstracte; subiectul pasiv este un lucru neînsufleţit şi incapabil de a simţi sentimente prin propria lui putere, însă, fiind pus în mişcare şi modelat şi înzestrat cu viaţă de această raţiune, s-a transformat într-o lucrare perfectă – lumea creată. Iar aceia care o descriu ca fiind necreată, fără a fi conştienţi de acest lucru, îndepărtează cea mai folositoare şi necesară dintre toate calităţile, din care se poate naşte evlavia, adică providenţa: pentru că raţiunea dovedeşte că tatăl şi creatorul poartă de grijă pentru lucrul pe care l-a creat; pentru că tatăl se îngrijeşte de viaţa pruncilor săi, iar un muncitor ţinteşte la durabilitatea lucrărilor sale şi face uz de toate planurile posibile pentru a preîntâmpina tot ceea ce este dăunător şi stricăcios, şi doresc din toate puterile să se îngrijească de toate cele ce le sunt utile şi profitabile. Iar în privinţa a ceea ce nu a fost creat nu mainfestă nici un interes care să îl facă să păstreze în suflet ceea ce nu a fost creat”.
Se observă cu uşurinţă trei forme sau structuri ale Legii: legea ca Thora; legea naturală a fiecărui ipostas creat şi Legea sau Decalogul. Ele toate se desprind şi se imprimă în creaţie prin Kol Yahweh. Să fi fost Filon unul care a auzit Kol Yahweh? Vom încerca să vedem cum se poate ajunge la un răspuns ziditor.
Propunem spre lectură următoarele capitole:
- Decalogul – calea contemplaţiei – înţeleasă din trăierea şi scrierea lui Filon
- Decalogul – cale a cunoaşterii – a lui Dumnezeu şi a propriului sine (la Filon şi la Sfinţii Părinţi)
- Porţile cerului (o reabordare a teologiei icoanei din perspectiva dimensiunii simbolice şi transcendente a actului liturgic)
