Aș scrie un poem ne-grăbirii, pentru că văd pe mulți grăbindu-se să ne dea judecăți. De aceea, nu mă grăbesc să judec, ci cânt: Aștept să prindă urechea mea suspinul Duhului Tău, dar văzând că încă nu aud, mă închid în mine și cu Tine vorbesc pentru a deprinde mișcarea buzelor Tale, căci poate voi ajunge să aud suspinul…. Dar până acolo învăț eu însumi suspinu-Ți și mă minunez de darul ne-grăbirii: nu mai aud forfota judecătoare a lumii, ci doar revărsarea minuată a șuvoiului iubirii harice. Mă opresc să beau, opresc apa pe limbă, ca spălând micul mădular să nu-l mai las să împrăștie foc (Iacob 3,5)!
Șoaptă: judecata este a Mea, nu te grăbi! Ne-graba-ți ușurează treaba!
Poemul se naște din liniște, acum aștept să mă odihnesc în sursurul șuvoiului de sus…
