Studiu publicat în engleză cu titlul „Let there be light! (Gen. 1:3) in the Interpretation of the Primordial Light” în Studia Universitatis Babes-Bolyai – Theologia Orthodox 1 (2020): 5-22.
Abstract
The concept of light occupies a prominent place in most religions and cultures and can be understood both at a literal and a metaphorical level. Ever since antiquity, people have created and, later on, have developed a mutual connection between light and divinity. Noticing that the sun was the one that provided them with light, the people of ancient times came to attribute human qualities to the light in the sky and to serve it. Unlike them, the hagiographers specified from the very first book of the Holy Scripture that light is God’s creation (Gen. 1:3-5; Is. 45:7) and that it differs significantly from the lights in the vault of the sky (Gen. 1:14-18). The light made by God on the first day of creation to give light to the world is different from the natural light that the sun and the moon shed. Prophet Isaiah underlines this distinction, foretelling a time when the sun will no longer have to shine during the day, as God Himself will be an everlasting light for man (Is. 60:19-20; acc. Rev. 21:23; 22:5). In other words, the Old Testament grants a deep theological dimension to the primordial light, highlighting the fact that its radiance is due to God and that it cannot exist separately from Him. Thus, in this study we shall demonstrate that the uncreated light which was commanded into being by God is nothing else than the radiance of God’s glory and, implicitly, a manner of revealing the mystery of the uncreated light that overflew the world from the very first day of the text of creation.
Key-words: light (of God), darkness, divine grace, the day of the Lord, Hexaemeron
Introducere
Conceptul de lumină ocupă un loc semnificativ în majoritatea religiilor și culturilor, putând fi înțeles atât la nivel literal, cât și metaforic[1]. Încă din antichitate, oamenii au realizat și ulterior au dezvoltat o legătură reciprocă între lumină și divinitate. Observând că soarele era cel care le oferea lumină, anticii au ajuns să-i atribuie luminătorului ceresc calități personale și să-i slujească. Spre deosebire de aceștia, aghiografii au precizat încă din prima carte a Sfintei Scripturii, că lumina este creația lui Dumnezeu (Fac 1,3-5; Is 45,7) și că între aceasta și luminătorii firmamentului (Fac 1,14-18) este o diferență semnificativă. Lumina pe care Dumnezeu o face să strălucească peste lume în prima zi a creație este diferită de lumina naturală pe care o răspândesc soarele și luna. Profetul Isaia evidențiază această distincție, prevestind un timp în care nu va mai fi nevoie ca soarele să strălucească în timpul zilei, fiindcă Însuși Domnul va fi o lumină veșnică pentru om (Is 60,19-20; cf. Apoc 21,23; 22,5). Cu alte cuvinte, Vechiul Testament oferă luminii primordiale o dimensiune teologică profundă, subliniind faptul că strălucirea acestei lumini se datorează lui Dumnezeu și ea nu poate exista independent de El[2].
Despre natura luminii și despre rolul ei în referatul creației au scris îndeosebi Părinții care au alcătuit omilii la Hexaemeron (Origen, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Ioan Gură de Aur etc.). Era firesc că aceștia să sesizeze calitățile cu totul aparte ale acestei lumini dumnezeiești și să precizeze diferențele de natură care existau între aceasta și lumina fizică pe care Dumnezeu o învederează de abia în ziua a patra. Rabinii (Rashi, Maimonide etc.) care au interpretat referatul creației au realizat un demers asemănător. Însă interpretările acestor sunt impregnate de nuanțări raționale care diferențiază discursul lor de cel al Părinților Bisericii. Doar raportările lor mistice regăsite în midrașele (Genesis Raba) consonează pe deplin cu perspectivele patristice care identifică lumina primordială cu strălucirea slavei dumnezeiești. În privința viziunii dezvoltate de Părinți cu privire la lumina primei zile, remarcăm și o interpretare în cheie hristologică (Origen, Sf. Chiril al Alexandriei). Această lumină care era menită să umple de prezența lui Dumnezeu toată materia, nu putea fi disociată de Cel pe care Evanghelistul Ioan îl numește Lumină a lumii (In 14,6) încă din prologul scrierii sale.
În literatura internațională tema luminii primordiale este abordată științific în dicționarele biblice[3]. Autorii acestor studii de specialitate și-au propus să deslușească etimologia cuvântului or care poate fi și substantiv și verb, să prezinte evoluția pe care acest concept a avut-o în arealul semitic sau în iudaismul biblic și să realizeze sinteze tematice. Studiile realizate ulterior de bibliști au fost axate într-o proporție semnificativă în aceste direcții. În literatura biblică românească semnalăm prezența unei cercetări realizate de părintele Constantin Oancea în care sunt expuse sistematic principalele direcții de raportare la conceptul lumină în Vechiul Testament[4]. Notabilă este și cercetarea părintelui Cătălin Vatamanu[5] care identifică fundamentarea scripturistică care a stat la baza discursului părintelui Dumitru Stăniloae[6] despre lumina primei zile a creației. Pe lângă aceste lucrări de referință mai pot fi menționate câteva cercetări personale în care am evidențiat specificitatea vechi-testamentară a teologiei luminii dumnezeiești. Preocupările mele au debutat cu studiu sintetic publicat în urmă cu mai bine 25 de ani[7], iar acum, recent am dezvoltat diferite perspective care vizează modul de manifestare a luminii dumnezeiești în creație și în veșnicie[8]. Pentru a oferi mai multă coerență acestui discurs teologic am considerat că este necesar să-mi îndrept atenția spre prima zi a creației, adică spre momentul în care această lumină primește poruncă de la Dumnezeu să fie și pe pământ, așa cum este și în ceruri.
În acest sens, mi-am propus să abordez exegetic textul din Fac 1,3-5 făcând apel cu precădere la instrumentarul răsăritean de interpretare a textul scripturistic. Tradiția Bisericii va constitui principala sursă de inspirație, însă, acolo unde se impune, voi face apel și la tradiția iudaică pentru a observa maniera în care primii destinatari ai acestei pericope, au receptat lumina dumnezeiască. Întâi de toate voi insista pe elementele care definesc natura acestei lumini. Apoi, voi preciza diferențele dintre lumina primordială și lumina astrală, voi sublinia faptul că între această lumină și întunericul de deasupra adâncului nu există un raport antagonic și voi evidenția legătura care există între lumina primei zile și lumina care caracterizează veacul viitor. În felul acesta voi demonstra că lumina necreată căreia Domnul i-a poruncit să fie, nu este altceva decât strălucirea slavei lui Dumnezeu și implicit un mijloc de revelare a misterului energiilor necreate care s-au revărsat asupra lumii, încă din prima zi a referatului creației[9].
Natura luminii primordiale
Când Dumnezeu rostește cuvintele Să fie lumină!, sensul dat de voința dumnezeiască ia forma de poruncă[10]. Ceea ce Dumnezeu rostește se împlinește numaidecât. Acest fapt este surprins de textul ebraic care folosește aceleași cuvinte pentru a certifica realitatea celor întâmplate. Expresia iehi or se repetă într-o formă identică după conjuncția coordonatoare va, subliniind faptul că în momentul în care Dumnezeu rostește cuvântul, voința Sa se materializează concomitent.
Această poruncă care evidențiază atotputernicia lui Dumnezeu și capacitatea Sa de a crea ex nihilo, marchează momentul în care Sfânta Treime s-a manifestat pentru prima dată ad extram. Acest fapt are o importanță covârșitoare și reprezintă cheia de interpretare a întregului referat al creației, îndeosebi a zilei celei una care este vestitoare veacului viitor. Această manifestare ad extram deslușește taina luminii primordiale care nu este o lumină adusă la ființă în urma unui act creator. Această lumină ce izvorăște din Ființa lui Dumnezeu este necreată. Ea este de fapt strălucirea slavei lui Dumnezeu care se manifestă liber în afara Treimii, de-ndată ce Domnul rostește cuvintele să fie. Pentru a fi și mai explicit, voi folosi o expresie din rugăciunea Tatăl nostru care poate fi aplicată în acest context. Dumnezeu poruncește luminii să fie pe pământ așa cum este în ceruri. Ca atare, la porunca lui Dumnezeu, strălucirea slavei Sale ființează nu numai în ceruri, ci și pe pământ.
Tot la porunca Domnului, cele ce erau în lumina slavei Sale în ceruri, încep să ființeze pe pământ. Acesta este și motivul pentru care Dumnezeu a chemat mai întâi lumina și apoi a poruncit să fie toate cele văzute. O creație autentică nu poate fi realizată în întuneric, de aceea cele șase zile ale creație se desfășurau de dimineața până seara. Pentru a înțelege mai bine aceste afirmații voi face referire la tema rațiunilor dumnezeiești dezvoltată de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceste gânduri ale lui Dumnezeu după care au fost create toate făpturile, existau mai înainte de zidirea lumii, fiindcă „toate cele ce sunt, sau se vor face în vreun fel oarecare de către El în substanța lor, au fost voite mai înainte şi cugetate mai înainte şi cunoscute mai înainte. Toate sunt cuprinse pururea de voia lui Dumnezeu prin preștiință, potrivit puterii Lui nesfârșite.”[11]. Nu existau acestea în lumina slavei Sale? Și atunci, nu în aceiași lumină trebuiau toate cele „cugetate şi cunoscute mai înainte” să fie zidite? Ca atare, modul în care Sfântul Maxim a gândit cosmologia, ne ajută să deslușim taina luminii și să înțelegem că lumina primordială nu este altceva decât măreția slavei dumnezeiești care nu este creată.
Lumina dumnezeiască și luminătorii de pe cer
În mentalul iudaic, lumina primei zi era menită să ordoneze creația până la apariția luminătorilor de pe cer. Odată cu crearea soarelui, a lunii și a celorlalți luminători, lumina primordială a fost înlocuită cu lumina fizică revărsată din aceste aspre. Rashi consideră că începând cu ziua a patra, lumina primei zile s-a ascuns undeva departe și s-a îndepărtat de pământ[12]. Locul ei a fost luat de astrele puse de Dumnezeu pe cer să lumineze și să ocârmuiască ziua, noaptea, anotimpurile și vremurile. Noile surse de lumină au fost numite generic de Dumnezeu luminători[13].
Opinia acestuia este continuată oarecum de Maimonide care încearcă să motiveze apariția luminii astrale pe fondul unei lipse de lumină. Acesta susține că Dumnezeu a creat luminătorii de pe cer datorită faptului că pe pământ nu mai era lumină. Odată cu cea de-a doua zi a creației, capacitatea luminii primordiale de a lumina a scăzut vizibil. Apariția firmamentului, a tăriei, pe bolta cerească a diminuat revărsarea luminii peste elemente inferioare. Când a apărut uscatul, întunericul s-a răspândit din nou pe fața pământului. Astfel că, Dumnezeu a fost nevoit să facă alți luminători care să strălucească peste toată creația văzută[14]. Dacă prima lumină a venit la existență „în afara materiei prime hule din ceruri”[15], cea de-a doua trebuia să provină fizic dintr-un corp de lumină mare și dintr-unul mic care să strălucească ziua și respectiv noaptea. Interpretarea rabinului este rațională. Chiar dacă afirmase că lumina creată în prima zi era una cu totul specială, din cuvintele sale reiese că aceasta nu putea străbate firmamentul. Altfel spus, capacitatea acesteia de a răspândi lumina și de a străluci pe pământ era limitată. Totuși, Maimonide susține faptul că luminătorii de pe bolta cerească au fost alcătuiți din lumina primei zile[16].
Părinții Bisericii resping o astfel de abordare. Într-adevăr lumina primordială avea rolul de a ordona creația, dar misiunea ei nu s-a încheiat în cea de-a patra zi a creației, ci a continuat să împlinească rațiunea pentru a ființat pe pământ și după ziua a șaptea[17].
Sfântul Vasile cel Mare descrie în comentariul său la Hexaemeron impactul pe care l-a produs lumina de îndată ce s-a arătat în lume. Apariția ei a descoperit tot ceea ce se afla în întuneric: cerul cu toată frumusețea sa și adâncul pământului. Văzduhul s-a umplut de lumină și dintr-o dată s-a pus capăt tristeții lăsând totul într-o priveliște veselă și plăcută: „După ce a fost făcută lumina, a fost şi eterul mai plăcut, iar apele au ajuns mai luminoase; nu primeau numai strălucirea luminii, ci trimiteau şi ele în schimb reflexul luminii, sărind din apă, din toate părțile, strălucirile ei. Cuvântul dumnezeiesc le-a făcut pe toate nespus de plăcute şi nespus de prețioase. După cum cei care aruncă untdelemn în adâncul mării luminează locul în care au aruncat untdelemnul, tot aşa Făcătorul universului, aruncând glas în lume, a pus dintr-odată în lume frumusețea luminii.”[18] Remarcăm în această descriere că lumina revărsată din Dumnezeu a fost răspândită pe mai departe de apele care s-au umplut de lumină. Apele răspundeau în acest fel luminii trimițând în toate părțile reflecțiile pline de strălucire. În felul acesta lumina era prezentă în toate cele văzute, de la apus până la răsărit și de la miazănoapte la miazăzi. Cu alte cuvinte, lumina a cuprins toate părțile pământului ajungând până la eter și la cer. Totodată, Sfântul Vasile a pus în valoare și calitățile acesteia: lumina era „fină și diafană”[19], putând să străbată aerul cu razele ei până la marginile văzduhului cu o iuțime asemănătoare cu cea prin care omul scrutează orizontul cu privirea sa.
Ierarhul capadocian este unul din Părinții care explică raportul dintre cele două lumini. În prima zi a creație a fost adusă la existență natura luminii, iar în cea de-a patra au fost create vehiculele acestei lumini prim-născute. Acesta explică legătura dintre lumina primordială și luminători folosindu-se de o asociere. El compară lumina primă și vehiculul ei cu focul și lampa: „focul are puterea să lumineze, iar lampa este făcută să lumineze pe cei care au nevoie de lumină”. Altfel spus, soarele și luna (dar și celelalte vehicule de lumină – stelele, fulgerul) răspândesc lumina pe care o primesc de la sursa primordială de lumină ce izvorăște din Ființa lui Dumnezeu. Pentru Marele Vasile soarele nu este altceva decât un corp încărcat cu lumină. Pentru a lămuri și mai bine aceste spuse care pot părea de necrezut, ierarhul se mai folosește de o altă asociere: „După cum apostolul spune că unii sunt luminători în lume, dar alta este Lumina cea adevărată a lumii, la care participând sfinții au ajuns luminători ai sufletelor, pe care le-au instruit, izbăvindu-le de întunericul neștiinței, tot aşa şi acum, Creatorul universului, încărcând soarele acesta cu lumina cea tare strălucitoare, l-a aprins în jurul lumii.”[20] Menționând cine este adevărată Lumină a lumii, Sfântul Vasile ne îndeamnă să conștientizăm că între Iisus Hristos și lumina din prima zi este o legătură strânsă[21].
În opinia Sfântului Ioan Gură de Aur, Dumnezeu a creat soarele pentru a face și mai strălucitoare lumina zilei. Crearea lunii s-a făcut tot din aceiași rațiune. Ierarhul antiohian atrage atenția că Dumnezeu a zidit luminătorii doar în cea de-a patra zi pentru a nu-i determina pe oameni să creadă că datorită soarelui și lunii avem ziua[22]. Este evidentă dorința Sfântului Ioan de a contracara credințele idolatre care promovau supremația soarelui. În mod indirect, Sfântul Ioan subliniază importanța și rolul pe care lumina primordială îl deține în iconomia primelor trei zile, dar și a întregului act al creării lumii. Sfântul Ambrozie cel Mare are un discurs apologetic asemănător: „Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeața pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai înainte de soare; firul ierbii e mai bătrân ca luna. Așadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai prețioase. Trecuseră trei zile; în vremea aceasta nimeni nu s-a îngrijit de soare, totuși strălucirea luminii se vădea pretutindeni. Căci şi ziua își are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare.”[23] Aici remarcăm ultima frază în care ni se spune că ziua are lumina ei care nu vine de la soare. Urmând logica textului, ar trebui să preamărim lucrarea lui Dumnezeu și lumina Sa care le-a ordonat pe toate cele create.
Așadar, reținem faptul că lumina primordială care a constituit obiectul primei zile a creației[24] devine condiție sine qua non pentru întregul demers creativ care s-a desfășurat în toate celelalte zile[25] și că menirea principală a luminătorilor care au evidențiat frumusețea creației, a fost aceea de a fi semne de deosebire a anotimpurilor, a zilelor și a anilor, precum și mijloace de delimitare a zilelor și a nopților. Totodată semnalăm și faptul că viața pe pământ nu a fost condiționată de lumina oferită de astre. Pomii și verdeața s-a ivit pe pământ sub razele strălucitoare ale luminii dumnezeiești[26]. Viața poate să existe și fără soare după cum mărturisește profetul Isaia (60,19) care afirmă că în zilele mai de pe urmă, în timpurile eshatologice, soarele își va pierde lumina și nu va mai avea un rol în a menține viața, fiindcă Dumnezeu Însuși va fi lumină pentru poporul Său și nu va mai fi nevoie de o altă sursă de lumină[27].
Lumina și întunericul primordial – realități distincte, nu antagonice
Dumnezeu a poruncit strălucirii slavei Sale să fie pe pământ precum este și-n ceruri, iar apoi a statornicit ca aceasta se fie despărțită de întunericul care era deasupra adâncului. Această despărțire nu trebuie interpretată într-o cheie conflictuală. Dumnezeu poruncește doar separarea celor două. Altfel spus, luminii și întunericului li s-au alocat un areal în care să se desfășoare[28]. Totuși, luminii pe care Dumnezeu a considerat-o bună și frumoasă[29], i s-a oferit puterea să pătrundă în întuneric fără ca să fie cuprinsă în vreun fel de acesta. Totodată, este necesar să conștientizăm faptul că lumina nu agresează întunericul și că acesta nu este nicidecum asociat cu păcatul. Dimpotrivă, el poate să indice prezența unei taine care nouă nu ne este cunoscută.
Maimonide face o separare clară între întunericul amintit în versetul 2 și cel amintit în vesetele 4 și 5, subliniind faptul că între acestea este o diferență semificativă. În primul caz întunericul care era deasupra adâncului marca o anumită etapă din actul creație. Acel întuneric era în sine o absență a luminii. Când Dumnezeu a poruncit luminii să se arate, perioada de timp alocată întunericului a încetat[30]. Odată cu ivirea luminii este înaugurată o nouă etapă în creație. În cadrul acestui nou stadiu, Dumnezeu a hotărât o perioadă în care lumina să nu mai strălucească. În felul acesta a luat naștere o perioadă de întuneric care este distinctă de ceea ce a fost înainte de apariția luminii. Cel dintâi întuneric nu era condiționat de un interval temporal. În schimb întunericul de după revărsarea luminii dumnezeiești era caracterizat de o anumită ritmicitate. Exista o prioadă de lumină și una de întuneric în care lumina își ascundea strălucirea. În următoarele versete ni se spune cât anume durează lumina și acel întuneric aparent: „Şi a fost seara şi a fost dimineață: ziua întâi” (Fac 1,5).
Acțiunea de despărțire care este menționată de cinci ori în primul capitol din cartea Facerii (v. 4, 6, 7, 14 și 18) nu are o conotație negativă. Despărțirea apelor de deasupra tăriei de cele care sunt sub tărie (v. 6-7) și despărțirea zilei de noapte (v. 14 și 18) nu pot să aibă o însemnătate negativă. Marcați fiind de o gândire care cunoaște și existența răului, am putea găsi în întunericul nopții o latură negativă, dar în primul caz nu vom putea gândi situația sub această formă. Apele de sub firmament nu sunt nicidecum rele, precum nici cele care sunt deasupra tăriei. Ca atare, despărțirea, delimitarea sau stabilirea unui areal propriu celor create nu implică sub vreo formă anume o conotație negativă[31]. Prin separarea pe care o face Domnul rezultă o nouă ordine: lumina este despărțită de întuneric, apele de sub tărie sunt delimitate de cele de deasupra acesteia, ziua este separată de noapte și mai apoi vom vedea că și omul în cadrul unității sale ființiale este alcătuit din două ipostasuri distincte: bărbat și femei[32]. Abia după cădere aceste separări pot fi încărcate cu conotații ce pot umbri ordinea pe care Dumnezeu a așezat-o la început în creație. Revenind la ideea care au generat această digresiune, subliniem încă odată că între lumină și întuneric nu exista o tensiune și nici nu a fost creată prin actul separării uneia de celălalt.
Maimonide vine și în sprijinul acestei perspective cu un alt raționament, anume că Dumnezeu, punând nume zilei și nopții și tuturor celor create, nu a făcut altceva decât să traseze limitele peste care nimic și nimeni nu avea cum să treacă[33]. Același lucru avea să îl facă și Adam când Domnul i-a cerut să pună numele animalelor create de el. Fiecare animal primește numele pe care Adam a considerat că este potrivit ființei lui. În felul acesta, primul om punea niște limite și făcea niște separări. Însă în actul acesta nimic nu avea o conotație negativă. Nu existau animale curate și animale necurate; toate erau „bune foarte”, potrivit cuvântului Domnului (Fac 1,31). De abia după cădere, o parte din animale aveau să fie considerate necurate. Dar acest fapt nu are nicio legătură cu Adam. Așa este și în cazul de față, Dumnezeu desparte lumina de întuneric numai pentru a pune o limită. Altfel spus, Dumnezeu i-a zis luminii: limita ta este noaptea, iar nopții i-a zis limita ta va ziua[34]. Cu alte cuvinte, potrivit Sfântului Vasile, Dumnezeu a făcut „să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta; le-a despărțit şi le-a separat foarte mult una de alta.”[35]
„Zi una” și lumina veacului viitor
Refrenul „a fost seara, a fost dimineață” din versetul 5 care apare la sfârșitul fiecărei zi a creației, nu trebuie privit ca un element ce marchează o unitate de calcul temporală, ci mai degrabă ca o referință la un timp al odihnei sau mai bine zis un timp în care este încheiată o lucrare dumnezeiască. Actul creator este reluat de abia după trecerea dimineții[36]. Sfântul Vasile cel Mare ne oferă câteva detalii exegetice care confirmă afirmațiile anterioare. Acesta semnalează faptul că seara nu este altceva decât un hotar comun între zi și noapte. În acest moment al zilei, lumina și întunericul se întrepătrund fără a se amesteca. Același lucru se petrece și dimineața, numai că de data aceasta, întunericul este cel care lasă loc luminii să pătrundă. Pentru ierarhul capadocian, dimineața este „vecinătatea nopții cu ziua”. Mai mult, Sfântul Vasile afirmă că noaptea îi oferă luminii întâietate, ca una care a fost mai întâi creată. Din acest motiv se vorbește mai întâi despre sfârșitul zilei și de abia apoi despre sfârșitul nopții. Același exeget remarcă faptul că înainte de apariția luminii nu era noapte, ci numai întuneric. Acesta era diferit de întunericul pe care Dumnezeu l-a numit noapte. Cel dintâi marca sfârșitul unei etape din actul creației, iar acesta apare ca element de separare, de delimitare a luminii, într-un sens lipsit de conotații negative. Numirea pe care a primit-o întunericul marca deosebirea acestuia de zi[37].
Cei mai mulți rabini consideră că aici se impune o exegeză literală în care ni se indică durata unei zile. Maimonide afirmă că prima zi a creație pe care o numește „o zi”, nu „ziua întâi” sau „zi una” (cum o numește Sfântul Vasile) avea același număr de ore și minute pe care îl are și astăzi. În acest sens zilele creație devin paradigmă pentru zilele săptămânii[38]. Rabinul amintit precizează faptul că este impropriu să numim această zi, prima zi, de vreme ce nu exista o alta în momentul respectiv. Interpretarea sa consonează cu ceea a unui alt rabin medieval, Rashi[39], care afirma că prima zi a creație avea o conotație cu totul specială, fiindcă nimeni nu era prezent în acel stadiu al creație cu excepția lui Dumnezeu[40].
Sfântul Vasile subliniază în mod evident caracterul special al acestei zile în Hexaemeron. El susține că această zi este cu totul aparte și nu se cuvine să fie comparată cu cele care i-au urmat. Din aceste considerente, el o numește „zi una”, folosind numeralul cardinal, nu pe cel ordinal. Mai întâi ierarhul capadocian oferă o interpretare literală. „Zi una” este cea care stabilește durata unei zile. Chiar dacă durata nopții și a zilei diferă în funcție de mișcarea soarelui și de anotimpuri, ziua are deja stabilite niște limite prin seară și dimineață. Învârtirea cerului de la un semn până la același semn (care se face într-o singură zi) marchează durata unei zile. Venirea serii și ivirea zorilor marchează durata unei zile, chiar dacă timpul în care este lumină pe pământ este mai îndelungat sau mai redus. Marele Vasile identifică apoi un sens mai profund care accentuează importanța acestei zile care prefigurează sau oglindește veșnicia. Acesta semnalează faptul că Dumnezeu a rânduit ca săptămâna să pornească și să se întoarcă la aceiași zi, marcând astfel mișcarea timpului. Timpul pornește și se întoarce în același punct. Această mișcare în cerc prevestește realitățile veacului viitor care „se întoarce spre el însuşi şi niciodată nu se sfârșește. Aceasta este pricina că începutul timpului n-a fost numit de Scriptură ziua întâia, ci: zi una, ca şi din numirea ei să i se vadă înrudirea cu veacul. În chip propriu şi natural, ziua întâia a fost numită una pentru a arăta unicitatea veacului, că veacul nu are părtășie cu altceva.”[41].
În scrierile profetice se prevestește o perioadă în care nu va mai fi nevoie de luminători pentru a fi lumină în lume. Acest fapt poate fi corelat cu prima zi a creației, în care lumina dumnezeiască nu avea nevoie de vreun astru ceresc pentru a lumina și pentru a delimita ziua de noapte. Aceste texte profetice scot în evidență ideea că Dumnezeu va fi unica sursă de lumină (Is 60,19). Într-o primă etapă, luminătorii își vor pierde lumina și, în consecință, totul se va întuneca (Is 5,30; Ier 4,23-24). Soarele, luna și stelele nu vor mai lumină (Is 13,10; Iez 32,7; Ioel 2,10). Pământul se va cutremura și va fi o mare strâmtorare, închipuind, parcă, întunericul care a precedat apariția luminii primordiale în prima zi a creației (Sof 1,15). Acestea evenimente sunt caracteristicile „zilei Domnului”[42], ale acelei perioade eshatologice în care Dumnezeu va face judecată dreaptă atât asupra Israelului cât și asupra celorlalte popoare (Is 13,9; 24,21-23; Am 5,18). În „ziua Domnului”, soarele și luna vor fi înlocuite de lumina eternă a Domnului și astfel va începe ziua cea neînserată, care a fost prevestită de „zi una”, după cum sublinia Sfântul Vasile cel Mare. În ultimul capitol al Apocalipsei, Sfântul Ioan confirmă această imagine, afirmând că noapte nu va mai fi, că oamenii nu vor mai avea nevoie de lumina lămpii sau de lumina soarelui, „pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină.” (22,5 cf. Apoc 21,23)[43]. Cu alte cuvinte, lumina dumnezeiască din Facere 1 este începutul, textul din Isaia 60 și altele din profeți sunt texte intermediare are prevestesc revărsarea luminii lui Dumnezeu asupra luminii în timpurile eshatologice, iar Apocalipsa 22 marchează începutul veșniciei în care strălucirea slavei dumnezeiești umple de lumină cerul și pământul înnoit.
Concluzii
Lumina care s-a revărsat peste lume în prima zi a creației este identică că strălucirea slavei dumnezeiești. Această lumină reprezintă un reflex al energiilor divine necreate izvorâte din Ființa Treimii prin care Dumnezeu se descoperă lumii.
Între lumina primei zile și cea astrală, creată de Dumnezeu în ziua a patra, este o deosebire semnificativă care ține de natura acestora. Lumina primordială fiind necreată își are obârșia în Dumnezeu, iar cealaltă provine de la luminătorii cerești care sunt vehicule purtătoare ale strălucirii slavei dumnezeiești. Prin urmare, lumina pe care o primim de la luminători ne face conștienți de prezența lui Dumnezeu în creație și ne conduce înspre acea lumină primordială în care comuniunea cu Dumnezeu este deplină.
Lumina primei zile și întunericul primordial nu sunt antagonice. Acestea sunt realități distincte care au un rol bine definit de Dumnezeu. Întunericul care era deasupra adâncului nu are conotații negative, așa cum, de altfel, nici întunericul în care a intrat Moise pe muntele Sinai nu poate fi privit ca un spațiu lipsit de Dumnezeul. Dimpotrivă, pentru interpreții mistici, întunericul de pe munte era unul luminos în care Dumnezeu se revela într-o formă maximală. Această perspectivă ar putea fi dezvoltată într-o cercetare ulterioară.
Și în sfârșit, lumina dumnezeiască din prima zi a creației și cea care se va revărsa asupra lumii atunci când Dumnezeu își va revela slava Sa în timpurile eshatologice sunt identice, fiindcă amândouă izvorăsc din aceiași sursă: Ființa lui Dumnezeu.
[1] În perspectivă metaforică, lumina este utilizată adesea ca simbol al vieții, al bucuriei, al propășirii sau al înțelepciunii. Suplimentar, lumina este un simbol al slavei sau al prezenței dumnezeiești (Ps 103,2; Is 60,1-3), cea care strălucește spre izbăvirea (Ps 17,1; Is 60,20) sau spre judecata tuturor (Is 10,17). Robert Delsnyder, „Light”, în Eerdmans Dictionary of the Bible, David N. Freedman ed. (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 2000), 810.
[2] Willem VanGemeren, New International Dictionary of Old Testament Theology & Exegesis, vol. 1 (Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing House, 1998), 324.
[3] James Swanson, Dictionary of Biblical Languages with Semantic Domains: Hebrew (Old Testament) (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997), 239-40; James Strong, The new Strong’s dictionary of Hebrew and Greek words (Nashville: Thomas Nelson,1997), H215; R.L. Harris, G.L. Archer, Jr. and B.K. Waltke (eds.), Theological Wordbook of the Old Testament (Chicago: Moody Press, 1980), 25-7; Johannes Botterweck and Helmer Ringgren, Theological Dictionary of the Old Testament, vol. 3, transl. by John Willis (Grand Rapids, MI: W.B. Eerdmans Publishing Company, 1977), 148; Dominique Mathieu, „Lumiere I. Etude biblique,” in Dictionaire de spiritualite, ascetique et mistique, vol. 9 (Paris: Beauschesne, 1976), 1142-9; Pierre-Thomas Camelot, „Lumiere II. Etude patristique,” in Dictionaire de spiritualite, ascetique et mistique, vol. 9 (Paris: Beauschesne, 1976), 1149-58; Otto Böcher, „Licht und Feuer,” in Theologische Realenzyklopädie, vol. 21 (Berlin: De Gruyter, 1991), 83-119.
[4] Părintele C. Oancea prezintă cele mai frecvente utilizări ale termenului or, grupându-le în următoarele categorii: lumina naturală, lumina ca simbol (pentru viață), lumina ca metaforă, lumina ca Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu pentru Israel și lumina lui Dumnezeu pentru toate popoarele. Constantin Oancea, „Utilizarea termenului lumină în Vechiul Testament,” Revistă Teologică 2 (2006): 112-121.
[5] Cătălin Vatamanu, „Fundamente biblice ale teologiei luminii dumnezeiești, în scrierile Părintelui Stăniloae,” Teologie și Viață 9-12 (2013): 22-33.
[6] Dumitru Stăniloae, unul din dogmatiștii de anvergură a ortodoxiei europene. Scrierile sale mai reprezentative au fost traduse în mai multe limbi de circulație internațională. La editura Holy Cross a fost tradus printre alte opere și tratatul său de teologie dogmatică în cinci volume cu titlul: The Experience of God.
[7] Ioan Chirilă, „Teologia luminii în Vechiul Testament,” în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, tomul 2 (1992-1994), Alexandru Moraru ed. (Cluj-Napoca: Renașterea, 1994), 47-58.
[8] Ioan Chirilă, Stelian Pașca-Tușa, Popa-Pota Ioan și Trif Claudia-Cosmina, „Light – icon/stained glass – illumination,” Journal for the Study of Religions and Ideologies 50 (2018): 96-108; Ioan Chirilă, Stelian Paşca-Tuşa, Adrian Mărincean, Bogdan Șopterean, „The divine light. The sight and experience of it in Gregory Palamas theology,” Astra Salvensis 13 (2019): 221-230; Ioan Chirilă, „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime!” (Is 60,1) – revărsarea luminii dumnezeiești și devenirea întru lumină,” în Sfânta Scriptură în Biserică și Istorie. Studii Teologice în onoarea pr. prof. dr. Vasile Mihoc, eds. Alexandru Ioniță și Daniel Mihoc (Sibiu: Ed. Andreiană / Astra Museum, 2018), 166-85; Ioan Chirilă, „Întru lumina Ta vom vedea lumină (Ps 35,9) – despre lumină și taina întunericului în care se află Dumnezeu (Ieș 20,21),” în „Voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele”. In Honorem Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Abrudan la împlinirea vârstei de 80 ani, eds. Aurel Pavel și Nicolae Chifăr (Sibiu: Astra Museum, 2018), 214-37; Ioan Chirilă, „Veniți să umblăm în lumina Domnului” (Is 2,5) – discursul isaian despre lumina dumnezeiască,” în In honorem pr. prof. univ. dr. Vasile Stanciu, ed. Daniel Mocanu (Cluj-Napoca: PUC, 2018), 91-107; Ioan Chirilă, „Lumina dumnezeiască în teologia profeților mici,” în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, tomul 18 (2017-2018), Vasile Stanciu ed. (Cluj-Napoca: Renașterea, 2019). Ioan Chirilă, „Kavod și Șekina – Slava lui Dumnezeu spre luminarea creaturii,” în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, tomul 14 (2011-2014), Vasile Stanciu ed. (Cluj-Napoca: Renașterea, 2014), 19-26.
[9] Chirilă, „Teologia luminii,” 52.
[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în Părinți și Scriitori Bisericești 17, trad. de Dumitru Fecioru (București: IBMBOR, 1986), 93.
[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în Părinți și Scriitori Bisericești 80, trad. de Dumitru Stăniloae (București: IBMBOR, 1983), 280.
[12] Rashi, The Torah with Rashi’s commentary translated, annotated, and elucidated. Genesis, vol 1, ed. Yaakov Blinder (Mesorah Pubns Ltd, 1999), 15.
[13] Claus Westermann, Genesis 1-11, în A Continental Commentary (Minneapolis: Fortress Press, 1994), 104.
[14] „Lumina a fost creată în prima zi şi strălucea peste toate elementele pământului, dar în a doua zi când a fost făcut firmamentul, el împiedica lumina ca să strălucească peste elementele inferioare, astfel încât în a treia zi când a apărut uscatul, era întuneric, nu era lumină. Dar acum Sfântul, Binecuvântat să fie El, în a patra zi a văzut că trebuie să fie luminători pe întinderea cerului a cărui lumină să lumineze pământul.” Ramban, The Torah with Ramban’s commentary translated, annotated, and elucidated. Bereishis, vol 1, ed. Yaakov Blinder și Yoseph Kamenetsky (Mesorah Pubns Ltd, 2004), 53.
[15] Ramban, The Torah. Bereishis, 54. Lumina primordială și sursa acestei lumini au devenit subiecte de speculație pentru misticii evrei. Aceasta s-a datorat într-o anumită măsură și unui text psalmic în care Dumnezeu este înveșmântat în actul creație cu lumina precum cu o mantie (103,2). În Genesis Raba (3.4), lumina primordială este considerată a fi strălucirea slavei lui Dumnezeu. Nahum M. Sarna, Genesis, în The JPS Commentary (Philadepphia: The Jewish Publication Society, 1989), 7.
[16] „Aşa cum spun Înțelepții, prima lumină a existat în primele patru zile, din ea au fost formați luminătorii care au fost puși pe bolta cerească. Aşa au luat formă şi luminează cel mare peste zi, iar cel mic peste noapte împreună cu stelele.” Ramban, The Torah. Bereishis, 54.
[17] Sfântul Vasile cel Mare ne atenționează de faptul că lumina astrală era influențată de lumina primordială. Aceasta preia rânduiala stabilită de această lumină și o continuă fără să producă vreo modificare anume: „Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul este luminat de soare şi când soarele strălucește în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele ascunzându-se face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mișcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte, când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăși se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu.” Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, 94. Ierarhul capadocian semnalează faptul că singura diferență în cazul de față era marcată de apariția și retragerea luminii cerești.
[18] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, 93.
[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, 93.
[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, 133. Sfântul Augustin face o distincție clară între lumina creată și cea născută. Prima izvorăște din Ființa lui Dumnezeu și se revarsă peste îngeri și peste întreaga creație, iar cea de-a doua este chiar Înțelepciunea lui Dumnezeu, adică Iisus Hristos, Cel care avea să zică despre sine că este Lumina lui Dumnezeu. Tot el afirmă că lumina creată este ceva schimbător, fie că este corporală sau lipsită de materialitate. St. Augustin, On the Literal Interpretation of Genesis 5.20, Fathers of the Church 84, trans. by trans. by Roland J. Teske, S.J. (Washington, D.C.: The Catholic University of America Press, 1991), 158.
[21] Interpretând alegoric așezarea pe cer a luminătorilor, Origen susține că putem să-l asociem pe Iisus Hristos, „Lumina lumii”, cu soarele, iar Biserica și creștinii ei cu luna. Precum luna își ia lumina de la soare pentru a lumina noaptea, așa și creștinii își iau lumina de la Hristos și o răspândesc până la marginile lumii înlăturând întunericul păcatului din noaptea ignoranței. Origen, Omilii la Cartea Facerii, în Părinți și Scriitori Bisericești 6, trad. de Teodor Bodogae et al. (București: IBMBOR, 1981), 131. Chiar dacă asocierea pe care o face exegetul alexandrin nu corespunde întru totul ideii lansate de Sfântul Vasile, accentul cade tot pe Iisus Hristos și pe calitatea Sa de Lumină a lumii (In 8,14).
[22] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Părinți și Scriitori Bisericești 21, trad. de Teodor Bodogae et al. (București: IBMBOR, 1987), 82.
[23] Sf. Ambrozie cel Mare, Hexaimeronul, Sf. Ambrozie al Milanului, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, în Părinți și Scriitori Bisericești 52, trad. de Teodor Bodogae et al. (București: IBMBOR, 2007), 45. Sfântul Efrem Sirul precizează că lumina care a fost la început nu provenea de la soare. Lumina primordială a fost revărsată de Dumnezeu pământ pentru a se răspândi pe deasupra pământului, fără ca această să poată fi constrânsă sau fixată de ceva de jos. Ea a dispersat întunericul care domnea pe pământ și care nu se mișca. La apariția luminii, întunericul s-a retras în adânc. După ce timp de trei zile lumina și-a împlinit misiunea pentru care a fost creată, Dumnezeu a pus soarele pe cer pentru face să crească și să se maturizeze ceea ce germinase și răsărise sub prima lumină. Ephrem the Syrian, Commentary on Genesis 1.8.3; 9.2, în Fathers of the Church 91, trans. by Edward G. Mathews, Jr. and Joseph P. Amar (Washington, D.C.: The Catholic University of America Press, 1994), 81.
[24] Fred Skolniket al., Encyclopaedia judaica, vol. 5 (Farmington Hills: Keter Publishing House, 2007), 273.
[25] Victor Hamilton, The Book of Genesis. Chapters 1-17, în New International Commentary (Grand Rapids: Eerdmans Publishing, 1990), 114. Din aceste considerente, în mentalitatea iudaică lumina primordială a fost asumată ca simbol al vieții, al bucuriei și al eliberării de adâncul întunericului. Sarna, Genesis, 7.
[26] În literatura rabinică se face o diferență clară între lumina din prima zi și cea a luminătorilor. În acest sens sunt aduse ca mărturie texte din Isaia (30,26) profetul și din Iov (38,19-20). Aceștia au în vedere și simpla observație că atunci când cerul este acoperit cu nori atât de întunecați, încât soarele nu poate să pătrundă, tot este suficientă lumină pe pământ. Sarna, Genesis, 7.
[27] Pentru mai multe detalii vezi Chirilă, „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime! (Is 60,1),” 166-85.
[28] Westermann, Genesis 1-11, 98.
[29] Dumnezeu a considerat că lumina este bună, datorită faptului că aceasta și-a îndeplinit menirea pentru care a fost creată, anume aceea de a alunga întunericul care se afla pe deasupra adâncului. Înțelesul termenului ebraic tob este unul care cuprinde o paletă largă de înțelesuri. Acesta poate indica o stare de fericire, frumusețe, dreptate morală, calitate superioară sau superlativul, atunci când ne referim la valoarea unui lucru (A. Bowling, „טוֹב (tôb),” în Theological Wordbook of the Old Testament, vol. 1, eds. Robert L Harris et al. (Chicago: Moody Press, 1999), 345-46). Această calitate a luminii sau mai bine zis observația pe care Dumnezeu o face cu privire la lumină, este înțeleasă în mentalul iudaic ca o invitație la permanentizare. Altfel spus, evreii văd în aceste cuvinte ale Domnului argumentul că toate cele zidite de Dumnezeu sunt menite să dăinui (Ramban, The Torah. Bereishis, 34)[29]. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că acest mod de exprimare relevă pogorământul pe care Dumnezeu îl face, asemănându-se cu un om cu o meserie oarecare ce știe cum o să arate și la ce va fi util lucrul pe care îl va realiza. În viziunea ierarhului antiohian, aghiograful nu a avut în vedere altă înțelegere decât cea menționată (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 80).
[30] „Acest termen întuneric nu este asemănător cu întunericul din versetul 2, pentru că în versetul doi se referă la elementul foc, acel întuneric care era absența luminii, de aceea El nu a chemat lumina până nu a expirat o anumită perioadă de timp, pentru că Dumnezeu a desemnat o perioadă pentru fiecare etapă a creației şi acea perioadă s-a încheiat de întuneric (foc), de aceea a chemat lumina.” Ramban, The Torah. Bereishis, 34.
[31] Făcând referire la acțiunea prin care Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric și la cea prin care a pus nume luminii și întunericului, Sfântul Augustin atrage atenția asupra faptului că Dumnezeu nu a creat întunericul. Nicăieri în Scriptură nu se face o asemenea afirmație. Potrivit ierarhului apusean, întunericul nu este altceva decât lipsa luminii. Numirea luminii și a întunericului s-a făcut pentru o mai bună distingere a acestora. Semnalăm faptul că aceste afirmații au fost făcut și într-un scop apologetic. Aceste cuvinte au fost scrise împotriva maniheilor. St. Augustine, Two Books on Genesis Against the Manichaeans 1.9.15, în FC 84:62-63.
[32] În gândirea iudaică separarea sau despărțirea este considerată mai degrabă a fi o diferențiere. Totodată, este un mijloc prin care se realizează actul creator. Lumina și întunericul sunt văzute ca entități distincte în special când le raportăm la Dumnezeu (Is 45,7). Sarna, Genesis, 7.
[33] Această idee a fost promovată cu mult timp înainte de Sfântul Ioan Gură de Aur care afirmat că prin acțiunea de numire, Dumnezeu a stabilit limitele tuturor celor create de el. „A împărțit fiecăruia locul său propriu, fixându-le de la început unele hotare, pe care să le păzească mereu neîmpiedicat. Şi orice om cu judecată poate vedea că de atunci şi până acum nici lumina n-a depășit propriile ei hotare şi nici întunericul n-a călcat rânduiala sa, făcând amestec şi tulburare. E îndestulător numai acest lucru ca să-i facă pe cei ce vor să se îndărătnicească să asculte şi să se supună cuvintelor dumnezeieștii Scripturi, să imite şi ei rânduiala acestor stihii, a luminii şi a întunericului, care păzesc neîmpiedicat drumul lor şi nu depășesc măsurile proprii, ci își cunosc propria lor natură.” Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 85.
[34] Ramban, The Torah. Bereishis, 38.
[35] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, 94.
[36] In mentalul iudaic Seara și dimineața marchează un timp în care actul creator este încheiat și respectiv este reluat. Sarna, Genesis, 7.
[37] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, 94-5.
[38] „Ar trebui să ştim că zilele menţionate în actul creaţiei au fost zile reale, cu ore şi minute şi că au existat şase din ele aşa cum este săptamâna de lucru, aşa cum este simplu să întelegem din versete.” Ramban, The Torah. Bereishis, 31.
[39] Rashi, The Torah. Genesis, 10.
[40] Potrivit tratatului Genesis Raba, îngerii au fost creați în cea de-a doua zi a creație când este menționată tăria pe care Dumnezeu a numit-o cer. În opinia Sfântului Ambrozie, îngerii care au fost creați de Dumnezeu cândva în timp, existau atunci când Dumnezeu a făcut lumina și cele văzute. St Ambrose, Hexaemeron 1.5, în FC 42:18.
[41] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, 95-6. Origen consideră că prima zi a creației s-a numit „ziua una” pentru că până atunci nu exista timpul. Acesta urma să apară doar în zilele următoare: „Ziua una. [Motivul este următorul:] nu exista timp mai înainte ca lumea să fie, ci timpul începe să existe din zilele următoare. Căci ziua a doua, a treia, a patra şi toate celelalte încep să desemneze timpul.” Origen, Omilii la Facere, 123. Vezi detalii în Dumitru Rusu, „Studiu comparativ al exegezei lui Origen la cartea Facerii cu comentariile Sfinților Trei Ierarhi,” Altarul Banatului 4-6 (2011): 18-32.
[42] Textul din Avac 3,3b-4 îl prezintă pe Dumnezeu ca pe Cel din care iradiază întreaga lumină: „Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui! Izbucnire de lumină ca la răsărit de soare, raze vii din mâna Lui pornesc!… Acolo stă tainic ascunsă puterea Lui”. Nu se știe însă când va avea loc această izbucnire de lumină. Profetul Zaharia anunță doar că „va fi o zi deosebită pe care Domnul singur o ştie; nu va fi nici zi şi nici noapte, ci în vremea serii va fi lumină” (Zah 14,7), iar profetul Ioel oferă câteva semne premergătoare: „Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului” (Ioil 3,3-4). Manifestările de lumină din acea zi nu se vor limita la luminătorii cerești; dimpotrivă, aceștia își vor micșora influența, se vor retrage văzânu-L pe Domnul Savaot arătându-se în toată slava Sa. Herbert G. May, „The Creation of Light in Genesis 1,3-5,” Journal of Biblical Literature 3 (1939): 210-1.
[43] Johannes Botterweck and Helmer Ringgren, Theological Dictionary of the Old Testament, vol. 1, transl. by John Willis (Grand Rapids, MI: W.B. Eerdmans Publishing Company, 1974), 159.
