Recenzia a fost publicată cu titlul The Holy Bible – Teh Word of Words. A point of reference in the romanian Old Testament Theology, în JSRI 28 (2011): 210-5.
Sfânta Scriptură – Cuvântul Cuvintelor; reper de teologie vechitestamentară românească
Lucian Nicodim Codreanu
O apariţie editorială de dată recentă, Sfânta Scriptură – Cuvântul cuvintelor[1], ne oferă posibilitatea reîntâlnirii cu un stil inconfundabil în peisajul teologiei vechitestamentare româneşti, cel al părintelui profesor Ioan Chirilă. Volumul reuneşte o serie de studii prezentate în cadrul unor conferinţe, colocvii, sesiuni de lucru din ţară şi din străinătate, sau publicate în reviste de specialitate pe parcursul ultimilor ani. Aşa cum ne-a obişnuit părintele Ioan Chirilă, regăsim şi în acest volum marca unui maestru al polifoniei nuanţelor de profunzime teologică curgând ca dintr-un fluviu interior cu multe meandre.
Volumul are patru componente tematice. Prima dintre acestea, Scriptura, lectură şi mărturisire creştină vizează relaţia Scriptură-Tradiţie-Liturghie, lectura duhovnicească a Sfintei Scripturi urmând tradiţiei patristice, şi actul traducerii în lumina credinţei mărturisitoare. În cadrul celei de-a doua structuri, Sfânta Scriptură în spaţiul românesc, autorul are în vedere traducerea în limba română a Sfintei Scripturi, ediţiile parţiale şi integrale ale Scripturii în spaţiul românesc, precum şi modul în care teologii români şi, în special, cei transilvăneni, au dezvoltat anumite direcţii de cercetare în cadrul studiilor biblice, lucrări ce s-au constituit într-o „teologie concretă a irenismului şi a dialogului”.
Principiile traducerii şi interpretării Sfintei Scripturi enunţate în primele două structuri sunt exemplificate în cadrul Fragmentarium-ului exegetic vechitestamentar, o componentă care reuneşte studii exegetice punctuale introduse aici pentru a arăta modul în care pot fi aplicate astăzi principiile interpretării patristice, şi aceasta fără a dezvolta un discurs anacronic ci numai aplicând paradigmele interpretative ale Sfinţilor Părinţi pentru a decanta un mesaj actual care să poată fi adresat contemporaneităţii. Acest tip de teologhisire se înscrie pe ideea formulată constant în Răsărit, a reîntoarcerii la Părinţi (G. Florovski), idee care ia amploare tot mai mult şi în arealul teologiei occidentale.
Instrumentarul hermeneutic este adresat îndeosebi studenţilor, acelora pentru care pregătirea lor include şi o componentă biblică. Această parte reuneşte fragmente, pasaje scripturistice, citate din diferite surse ce urmăresc diferite aspecte ale hermeneuticii biblice într-o minuţioasă clasificare tematică. Prioritate se acordă modului în care Scriptura este înţeleasă în cadrul canonului biblic, apoi sunt fixate reperele esenţiale pentru realizarea unei lectura christiana a Sfintei Scripturi, elemente hermeneutice, principii de interpretare iudaice şi moderne, argumente patristice în sprijinul folosului unei lecturi duhovniceşti a Sfintei Scripturi şi o componentă extinsă de bibliografie orientativă cu demarcarea teologiei româneşti şi internaţionale.
Noutatea pe care o aduce volumul în teologia românească decurge nu numai din stilul discursului, cu accente simbolice sau metaforice, care uneori îl apropie ca formă şi ţinută de modul de exprimare liturgic (al textului-rugăciune), ci şi din modul în care temele abordate îşi găsesc „rezolvarea” în deschiderea de luminişuri ale mesajului mântuitor, începând chiar cu spaţiul vechitestamentar, în mod obişnuit privit doar din perspectivă istorică sau în cadrele binomului tip-antitip. Autorul urmăreşte perspectiva unitară (holistică) a mesajului. În acest proces al extragerii sensului mântuitor, încifrat în litera vechitestamentară, pe care îl aduce în imediata apropiere şi accesibilitate, în paradigma gnoselogică a omului contemporan, face referire la surse variate ca timp sau câmp disciplinar dar pe care le armonizează exemplar. Referindu-ne spre exemplu la primul studiu avem note din Sfinţii Părinţi (Sf. Athanasie cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur sau Sf. Maxim Mărtrisitorul, Sf. Petru Damaschinul), teologi neopatristici (Pr. Pavel Florensky, Pr. George Florovsky, Pr. John Breck, Pr. Boris Bobrinskoy, Pr. Dumitru Popescu) hermeneuţi, filosofi, fenomenologi moderni (Paul Ricoeur, Petre Ţuţea, Michel Henry, Achille Degest, Jacques Derrida sau Karl Jaspers). Cititorul teolog nu este, însă, singurul vizat de apariţia acestei lucrări. Publicul larg poate găsi unele răspunsuri în cheie teologică la chestiuni de antropologie, filosofie (autorul citează adesea filosofi) sau teme şi motive biblice folosite aleatoriu în literatură (autorul face referire, spre exemplu, la literatura browniană).
Interogându-se asupra posibilităţii traducerii Sfintei Scripturi în limba română, autorul accentuează faptul că nu se poate identifica în Sfânta Scriptură vreun argument împotriva acestei transpuneri a textului într-o altă limbă. Din contră, Noul Testament vizează universalizarea mesajului divin. Perspectiva traducerii deschide două paliere, teologic şi filologic care vin în întâmpinarea unor întrebări stringente de tipul următoarei: poate fi realizată o traducere interconfesională? Perspectiva filologică se pliază pe „stasisul istoric”, pe nevoia de acomodare la nivelul lexical contemporan dar aceasta limitează întrucâtva textul la „influenţa specifică unui moment literar”[2]. Ori în accepţie creştină obiectul Scripturii este cunoaşterea lui Dumnezeu[3], aceasta dincolo de aspectele istorice, de condiţionările subiectiv/obiective, de nivelul de percepţie al destinatarilor. Autorul întăreşte caracterul profetic al tuturor scrierilor Scripturii, de vedere în veşnicie care „nu este circumscribilă cuvântului, dar cuprinde inima, transcende mintea şi hrăneşte sufletul”[4]. De aceea, pentru o traducere a textului sacru este nevoie de mai mult decât de cunoştinţe filologice ori istorice. Chestiunea limbii este o consecinţă a căderii (turnul Babel – amestecarea limbilor) dar Cincizecimea (episodul vorbirii în limbi) reprezintă restaurarea, cunoaşterea mesajului prin darul Duhului Sfânt. Autorul conchide: „Orice limbă poate cuteza să cuprindă în sine adevărul veşnic…să cuprindă în poetica sa… doxologia (slăvirea) Dumnezeirii”[5].
Sunt identificate structurile nomosice din Vechiul Testament ca făgăduinţele, legămintele, decalogul, identificare din care se decantează relevanţa acestor elemente pentru misiunea Bisericii. În acest context, autorul introduce texte din cartea Facerii pe care le consideră a fi, în lumina interpretării patristice, fundamentale pentru teologia misionară (Fac 1,28-30).
Regăsim preocupări şi pentru o serie de probleme legate de canon, canonicitate, geneză şi istoricitate a Pentateuhului, toate în perspectiva creionării unor repere fundamentale pentru o lectură corectă a textelor revelate. Unul dintre punctele forte, în vederea unei lecturi corecte, este convingerea privitoare la caracterul revelat al Scripturii, „să admiţi că textul este de natură revelată, că la baza formării sale ca mesaj scris stă un act concret de revelaţie, după acest moment urmează o lectură în sfera credinţei”[6]. De aici urmează o încercare de potrivire a minţii la adevărul şi i-logicitatea lui Dumnezeu, şi nu o acomodare a adevărurilor revelate în categoriile logicii umane, mărturiseşte autorul. Se trece astfel de la metoda istorico-critică, de la universul închis al istoricităţii la logica meta-istorică, de la căutarea veracităţii secvenţiale la sesizarea adevărului de ansamblu. Autorul motivează astfel dimensiunea trans-confesională, trans-religioasă a Pentateuhului: „…oricât ar fi de dezvoltată cercetarea filologică sau istorică, nu va putea fi depăşit de către mintea omului nivelul revelat al exprimării, chiar dacă acesta apare ca structură i-logică, că în cazul textului biblic autorul principal este Dumnezeu care se descoperă prin profeţii Săi, că textul revelat se adresează întregii creaţii. Din această perspectivă putem spune că textul Pentateuhului este susceptibil unei exegeze trans-confesionale, trans-religii”[7].
Remarcăm în chip deosebit un studiu care abordează o tematică mai puţin dezvoltată în cadrul studiilor biblice: Ger – străinul în revelaţia biblică vechitestamentară, care începe prin căutarea interogativă a reperului faţă de care se poate stabili străinătatea. Pe firul acestei interogaţii se ajunge trecând prin mai multe puncte-afirmaţii la reperul prim, afirmaţia teologică: „reperul stabil faţă de care se stabileşte străinătatea: Dumnezeu [şi] tot cel ce iese din cadrele comuniunii… este încărcat de atributul străin…Dumnezeu nu este străin făpturilor Sale”[8]. Trecând în sfera creatului, căderea reprezintă începerea haitusului om – Dumnezeu, iar evenimentul Babel este un alt început de fărâmiţare geografic-etnică care face ca străinătatea să fie definită prin plasarea ca centru al unui grup faţă de celălalt. În căutarea întrebării iniţiale, autorul consideră că „întregul corpus al revelaţiei prin unitatea şi unicitatea Scripturii vor oferi un răspuns pertinent”[9]. Pornind ca motiv de la episodul filoxeniei (iubire de străini) lui Avraam la stejarul Mamvri, se dezvoltă o temă profund teologică, a Ospăţului Stăpânului şi a ospătării Străinului”[10].
Corpusul profetic este reprezentat îndeosebi prin studiul dedicat textelor anastasice din Isaia 9; 11; Iezechiel 37; Daniel 7, care debutează cu marcarea câtorva tipuri posibile de lectură ale textului scripturistic (lectura informativă, lectura istorico-filologico-critică, lectura teologică şi lectura mistică). Prin aceasta se poate accede la realitatea care transcende textul. Este sesizată şi aşteptarea mesianică întâlnită la profeţi al căror act, profeţia, „uneşte istoricul cu transcendentul în momentul în care vorbesc despre realităţi veşnice”[11].
Preocupările antropologice dezvoltate în cuprinsul volumului pun accentul pe componenta anastasică a persoanei, într-o încercare de apropiere de identitatea omului, de ontologia sa, „de profunzimea sa”, ceea ce filosofia numeşte esenţa umană. Autorul semnalează o limitare de limbaj[12] de aceea recurge la morfologii „menite să decripteze structurile de limbaj”. Omul este văzut ca o taină deosebită, inserarea spiritului în natura materială, spirit ramificat în trup, însă perspectivele nu se opresc nici pe departe aici. Limitarea limbajului este resimţită în sensul că o taină nu poate fi epuizată în cuvinte, însă poate fi înţeleasă în Cuvânt. Astfel, omul devine chip al învierii (morfi al învierii) în Hristos. Telosul anastasic (scopul omului de a participa la învierea lui Hristos) este o coordonată esenţială a cugetării creştine. Ea îşi găseşte suportul în faptul că omul este creat „chip, asemănare şi persoană sau are o orientare koinonică”[13], calităţi ale făpturii umane prezente în referatul Facerii, pe care autorul le dezvoltă pe larg cu argumente patristice din gândirea Sfântului Athanasie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa sau ale părintelui Dumitru Stăniloae. Amintim că omul a primit nu numai existenţa ci şi capacitatea de cunoaştere a lui Dumnezeu, incoruptibilitatea şi nemurirea. Potenţialul mergerii în(spre) eshaton e dezvoltat de Sfinţii amintiţi şi chiar începând de la Sfântul Apostol Pavel cu termenul de epectaze pe care autorul o înţelege ca tindere continuă spre cele din faţă peste marginea de care omul vrea să treacă[14].
Remarcăm în încheiere un studiu care se înscrie pe linia interpretativă dezvoltată pornind de la binomul tip-antitip, Tipuri vetero-testamentare prefigurative pentru o eclesiologie paulină, deoarece considerăm că se impune astăzi o reaşezare a sensului spaţiului sacru ca semn al veşniciei în timp. Autorul circumscrie teologic conceptul de spaţiu sacru pornind de la vectorialul istoric imanent la esenţa lui doxologică (de preamărire). Trecând la tipuri propriu-zise, creaţia este oikia tou Theou, telosul său este unul eclesial, care poate fi împlinit prin potenţele sădite în creaţie impregnate de chip (Logos), şi prin lucrarea omului ca antropos leiturgos.
Volumul este rodul unui tip de teologhisire al şcolii biblice româneşti în care se acoperă zone de aşteptare diverse, de la teme profunde ale cugetării creştine (ca tema logosului/Logosului) la teme surescitate de efervescenţa culturală (tema apocrifelor sau a canonului) sau trans-confesională. Partea întâi poate fi un veritabil ghid de abordare/lectură a Vechiului Testament începând cu cei neiniţiaţi, şi o introducere în studiul teologic al Scripturii pentru universitarii teologi. Studiile care se ocupă de Sfânta Scriptură şi cercetarea ei, pe lângă valoarea arhivării, oferă date importante cu privire la specificul, la valoarea literară a fiecărei ediţii. În studiile cu caracter teologic se pot identifica repere, premise fundamentale pentru alte discipline teologice precum şi edificări substanţiale cu privire la puncte de vedere literare, filosofice extraeclesiale, însă stilul unic al expunerii poate ridica uşoare probleme de accesare pentru publicul larg nefamiliarizat cu terminologia teologică. Probabil partea cea mai valoroasă sunt accentele originale în interpretare, conexiunile interdisciplinare, interconfesionale, interreligioase şi consistenţa mesajului adresat omului recent.
[1] Ioan Chirilă, Sfânta Scriptură – Cuvântul cuvintelor (Cluj-Napoca: Renașterea, 2010).
[2] Chirilă, Sfânta Scriptură, 57.
[3] Chirilă, Sfânta Scriptură, 58.
[4] Chirilă, Sfânta Scriptură, 59.
[5] Chirilă, Sfânta Scriptură, 59.
[6] Chirilă, Sfânta Scriptură, 167.
[7] Chirilă, Sfânta Scriptură, 179.
[8] Chirilă, Sfânta Scriptură, 181.
[9] Chirilă, Sfânta Scriptură, 184.
[10] Chirilă, Sfânta Scriptură, 193.
[11] Chirilă, Sfânta Scriptură, 204.
[12] Chirilă, Sfânta Scriptură, 209.
[13] Chirilă, Sfânta Scriptură, 212.
[14] Chirilă, Sfânta Scriptură, 213.
http://jsri.ro/ojs/index.php/jsri/article/view/498/495
