Studiu publicat în Analele Științifice ale Facultății de Teologie Ortodoxă, tomul IX (2005-2006) (Cluj-Napoca: Renașterea, 2008), 13-32.
Cercetând în chip mai dezvoltat sfera de filosofare și teologizare a lui Filon din Alexandria, am întâlnit și o lucrare apologetică, al cărei nume se regăsește în titlul nostru, dar care nu poate fi reconstituită decât din spusele lui Eusebiu de Cezareea, pe care am dorit să o contextualizăm în cadrul opusului de lucrări filoniene în chip cât mai explicit și de aceea am încercat să vedem în ce măsură ea ar putea face parte din conținutul legației desfășurate la Roma sau dacă este cazul să o plasăm în locul propriu logicii interne a opusului amintit. Tonul, simplicitatea chiar austeră a detaliilor, accentul pus pe fidelitatea față de Lege, lauda expresă adresată esenienilor, sunt numai câteva elemente care ne fac să credem că această lucrare trebuie pusă în legătură cu delegația de la Roma. De aceea am dori să surprindem, înainte de abordarea analitică a reconstructului eusebian, câteva elemente biobibliografice cu privire la autor. Nimeni, dintre toți cei care se interesează de Filon, nu ignoră ceea ce studiile despre acest autor datorează lui Emile Brehier: el a fost unul dintre promotorii lui în Franța, în special prin traducerea în franceză a cărții „Comentariu alegoric”, apărută în 1909, în colecția „Texte și documente pentru studiul istoric al Creștinismului”, coordonată de H. Hemmer și P. Levay, și prin cartea sa, publicată în 1908, reeditată în 1925, apoi în 1950: „Ideile filosofice și religioase ale lui Filon din Alexandria”.
Dacă cel mai mare istoric evreu a avut alături de numele său strămoșesc – Iosif – Josephus, și unul roman – Flavius, iată cum cel mai mare filosof iudeu al epocii eleniste a purtat cu mândrie un nume grecesc – Filon, provenind de la philosophia = iubirea de înțelepciune, care de altfel l-a și caracterizat, eu aș spune mai mult și anume că numele vine de la fileo – a iubi și on – ființă, iubitorul de „cel ce este”.
Aflat la confluența dintre cugetarea iudaică și filosofia antică, Filon din Alexandria a fost un fin exeget al textelor vechi-testamentare. Opera sa vastă este studiată astăzi, cu mare atenție atât de filologi, cât și de teologi. Metoda sa exegetică (cea alegorică) era specifică mediului alexandrin în care acest mare gânditor și exeget a trăit vreme îndelungată.
După cum ne este bine cunoascut, Filon din Alexandria era un mare iubitor al filosofiei și totodată un bun cunoscător al Thorei (Legii Vechiului Testament) și a întregii literaturi iudaice. Modul în care Filon Alexandrinul a analizat și evidențiat semnificațiile textelor ebraice i-a influențat profund pe Sfinții Părinți ai Răsăritului și pe cei mai mulți dintre scriitorii bisericești. A folosit în mod evident metoda alegorică, o metodă specifică școlilor din Alexandria și care reliefează sensul figurat și mai profund al evenimentelor și noțiunilor întâlnite în Pentateuh, precum și în celelalte cărți vechi-testamentare.
Regulile ermineutice ale lui Filon sunt foarte clare: el promovează în mod firesc metoda alegorică specifică mediului intelectual în care a crescut și s-a format alături de cei mai erudiți dascăli ai vremii. Sunt scoase la lumină cele mai adânci semnificații spirituale ale cuvintelor și se folosește antiteza în modul cel mai reușit cu putință (să ne gândim bunăoară la comparația antitetică pe care Filon o realizează între șarpele care a ispitit-o pe Eva, făcând-o să cadă în păcatul neascultării și șarpele de aramă care i-a izbăvit de moarte pe israeliți în timpul rătăcitorului lor drum spre Țara Făgăduinței).
Sfinții Părinți care au cunoscut și apreciat opera lui Filon nu s-au oprit, însă, doar la reliefarea sensurilor vechi-testamentare ale evenimentelor din cartea Facerii sau din alte fragmente ale Pentateuhului. Întăriți prin post și rugăciune și luminați de duhul unei autentice evlavii creștine, Sfinții Părinți ai Răsăritului, bineînțelegând că „Legea cea Veche este doar o călăuză spre Hristos” (Gal 3,24-25), nu s-au mărginit numai la antiteza „șarpele neascultării” (Fac 3) – șarpele de aramă (Num 21), ci au mers mai departe, arătând că acesta din urmă este arhetipul jertfei izbăvitoare săvârșite de Mântuitorul Hristos, jertfă în virtutea căreia noi facem parte azi din Biserica creștină.
„Din întâlnirea iudaismului cu elenismul nu a rezultat absorbirea celui dintâi de către cel din urmă, cum existau temeri mai ales din partea iudeilor palestinieni, ci s-a ajuns la elaborarea unui sistem filosofic iudeo-alexandrin cu idei din Vechiul Testament, dar și din filosofia greacă. Învățații evrei din Egipt au căutat să împace iudaismul cu elenismul, stabilind puncte de contact între religia lor și filosofia greacă. Reprezentantul lor cel mai însemnat a fost Filon din Alexandria.”[1]
Acest autor antic, binecunoscut deopotrivă filosofilor și teologilor, a trăit și a scris, contemporan fiind unor evenimente capitale din istoria omenirii: apariția și răspândirea creștinismului și consolidarea Imperiului Roman. Alexandria – cetatea sa, era deja „nodul complex al unor cunoașteri filosofice și teologice adânci”[2].
Cei mai mulți dintre învățații care analizează personalitatea și opera acestui mare autor recunosc faptul că: „înclinat fiind spre latura teologică a gândirii, Filon a încercat și a reușit o experiență remarcabilă de îmbinare a iudaismului cu filosofia greacă. Din acest punct de vedere, Filon a fost un deschizător de drumuri pentru filosofii creștini care i-au urmat; dintre aceștia mulți Părinți ai Bisericii din primele secole ale noii credințe, l-au citit și l-au citat frecvent”[3].
Viața acestui mare gânditor iudeu ne este puțin cunoscută, iar mărturiile contemporanilor săi sau ale posterității sunt rare și imprecise. Iosif Flaviu, marele istoric iudeu, afirma că Filon făcea parte dintr-o familie deosebit de bogată, iar Fericitul Ieronim presupunea că acesta era un aparținător al seminției preoțești a lui Levi.
Filon Alexandrinul a trăit în primul secol creștin, era vlăstarul unei familii de vază, care făcea parte din prospera comunitate iudaică din orașul port Alexandria. Din mărturisirile sale, rezultă că a învățat ebraică doar la maturitate, printr-un intens studiu particular, printr-o regulată participare la ceremoniile sinagogale și prin repetate pelerinaje la Ierusalim. Filon a fost foarte atașat comunității iudeilor alexandrini și i-a reprezentat în fața marilor demnitari de la Roma, atunci când aceștia au luat măsuri potrivnice neamului și religiei iudaice. Filon nu a fost un formalist care să se limiteze doar la cunoașterea temeinică a Legii și la propovăduirea învățăturilor divine. „A fost un om al trăirii profunde, al cultului interior. Adeseori se retrăgea în singurătate pentru a posti și a se ruga.”[4].
Filon a folosit metoda alegorică în interpretarea Sfintei Scripturi, socotind că „sensul istoric-literar este secundar și destinat celor care nu sunt pregătiți ca să-și înalțe cugetul spre o înțelegere superioară”. Între „adepții și imitatorii” lui Filon s-a numărat și Sf. Clement Alexandrinul, precum și eruditul Origen, care a folosit cu mare dibăcie „sistemul interpretării biblice alegorice”.
Învățații Eusebiu de Cezareea și Ieronim au dedicat un spațiu larg operei lui Philon, socotindu-l drept unul dintre cei mai importanți scriitori iudei.
Deși Filon a scris lucrări legate aproape despre toate personalitățile mai însemnate ale Vechiului Testament, tâlcuind în alte scrieri diferite cărți și fragmente vetero-testamentare, lucrarea lui de căpătâi rămâne cea referitoare la „Viața lui Moise”, numită și „Tratatul despre Dumnezeu și despre prooroci”.
Fără a dori să reliefăm numai modul în care Filon din Alexandria descrie viața lui Moise, trebuie totuși să remarcăm faptul că această lucrare este deosebit de importantă și pentru literatura creștină a primelor secole și i-a servit, după cum el însuși o mărturisește, Sfântului Grigorie de Nyssa la alcătuirea monumentalei opere „De vita Mosis” – „Despre viața lui Moise”. Teologii recunosc astăzi, că le-ar veni foarte greu să scrie sau să cuvânteze despre Moise, dacă nu s-ar folosi de lucrarea acestui mare părinte capadochian. Dar nu numai Sfântul Grigorie de Nyssa s-a folosit de scrierile lui Filon din Alexandria, ci și fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, care a alcătuit un „Comentariu la Hexaimeron”, adică privitor la zilele Creației. Și antropologia creștină îi datorează mult lui Filon datorită faptului că acesta prezintă semnificațiile referatului biblic al creării primilor oameni și al stării primordiale din care au căzut ulterior aceștia prin încălcarea poruncii divine.
Evident că în lucrările, foarte multe la număr și destul de vaste ale învățatului Filon din Alexandria, avem mai multe cugetări filosofice, decât teologice. Unii exegeți biblici îl critică totuși pe Filon, reproșându-i că uneori abuzează de alegorie și ar trebui să se limiteze mai degrabă la înțelesul propriu „ad litteram” al noțiunilor din cărțile canonice ale Scripturii.
„Ideea lui Filon, preluată de la înaintașii săi despre influența lui Moise asupra filosofilor greci a fost împărtășită și de Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Tațian, Sf. Clement Alexandrinul și aproape toți Sfinții Părinți din primele cinci secole creștine”.
Mulți dintre cei care iau aminte la viața lui Filon, remarcă unele „asemănări și coincidențe” între „soarta acestui filosof iudeu” și „marele Moise”: „Niciunul nu a avut parte de o patrie, amândoi au fost nevoiți să se instruiască într-o limbă străină (egipteană/ respectiv greacă), amândoi dau dovadă de fierbinte dragoste față de Dumnezeu, de multă înțelepciune și vârtute”[5].
Filon din Alexandria reprezintă fără îndoială un punct de interferență între filosofia antică și cugetarea teologică, între gândirea iudaică și înțelepciunea grecească, având o influență considerabilă asupra Sfinților Părinți din Răsărit.
Un reprezentant exponențial al diasporei elenistice
Filon Iudeul a fost un contemporan al lui Iisus Hristos. Cu toate acestea, el aparține unei lumi cu totul diferite, cu care însă interrelaționează. Viața pământeană a lui Hristos s-a derulat în cadrul iudaismului palestinian, în mijlocul unei populații vorbitoare de limbă aramaică, animată de un spirit național intens. Filon, dimpotrivă, e reprezentantul cel mai eminent al iudaismului alexandrin, cel mai personalizat avanpost al diasporei iudaice. Filon a vorbit și a gândit în limba greacă. Cetatea sa a constituit-o Imperiul Roman. Cu greu ne putem imagina parametrii acestui cadru spiritual-politic.
Prezența evreilor în Egipt nu reprezenta o chestiune recentă în epocă. Se estimează că, în secolul al XIV-lea înainte de Hristos, descendenții lui Avraam se regăseau deja aici. După migrația evocată în cartea Ieșirii (Ieș 14,15-31) însă, nu există surse care să ateste o continuitate evreiască. Abia după căderea Ierusalimului, în 681 î.Hr., și de-a lungul secolelor următoare, s-a produs o migrație evreiască în Egipt. Pe insula Elefantinelor, se găsesc vestigii ale unei asemenea colonii, unde locuitorii scriau în aramaică[6]. Începutul iudaismului egiptean de limbă greacă îl marchează însă întemeierea Alexandriei. Conform lui Iosif Flaviu, Alexandria atrăgea iudei încă de la începuturile sale[7].
Această colonie n-a încetat să sporească în ultimele secole î.Hr, Filon susține că în timpul său existau un milion de evrei în Egipt și o sută de mii în Alexandria[8]. Cei mai mulți locuiau în cartierul Deltei, în estul metropolei. Odată cu dominația romană, evreii au primit un statut aparte, dar și dreptul de a trăi conform obiceiurilor. Aceștia constituiau un oraș în sine. Demonstrând loialitate față de Imperiul Roman, metropola a regăsit în ei un sprijin, în condițiile în care populațiile indigene suportau destul de greu pierderea independenței politice.
Situația de mai sus era în epocă una generică pentru majoritatea coloniilor iudaice din diasporă. Particularitatea iudaismului alexandrin stă în aceea că în sânul său s-au întâlnit credința mozaică și cultura greacă într-o sinteză ce l-a zămislit cultural pe Filon. Alexandria constituia în epocă principalul focar al culturii eleniste. Substituise Atena. Aici grămăticii aveau să-i editeze opera lui Homer, iar știința greacă avea să-și găsească în Euclid unul dintre corifei.
Iudeii alexandrini au adoptat această cultură. Concomitent, au rămas loiali credinței din sânul căreia și-au afirmat identitatea. Problema căreia a trebuit să i se găsească un răspuns a fost aceea de a da acestei credințe o formă de expresie greacă. Această tentativă s-a concretizat magistral odată cu scrierea Septuagintei, lucrare fundamentală a literaturii iudeo-creștino-elenistice. Dar traducerea Bibliei, cu toate că a fost cel mai important moment, nu a fost unica manifestare a activității literare a iudeilor alexandrini. S-au format școli exegetice, unde s-au aplicat Bibliei aceleași metode de interpretare pe care stoicii și pitagoricienii le-au aplicat operei lui Homer. Vom trata mai jos aceste teme. De iudaismul alexandrin se leagă Înțelepciunea lui Solomon, care a făcut parte inițial din canonul alexandrin al Scripturii. Ajunși aici, regăsim filosofi ca Aristobul, dramaturgi ca Ezechiel tragicul; poeți, așa cum e autorul Oracolelor Sibile, toți iudei.
O familie aflată la interferența mediilor cosmopolite. Filon va asuma în personalitatea sa diferitele aspecte ale acestui iudaism alexandrin: cultura sa elenistică, loialitatea față de romani, credința iudaică. Aparținea unei pături înalte. Avem date despre doi dintre frații săi. Primul dintre ei, întâiul născut al familiei sale, a fost un personaj major, despre care pomenește Iosif Flaviu. Se numea Caius Iulius Alexander. Primele două nume reprezintă o marcă certă a cetățeniei sale romane. Nașterea sa trebuie să se fi petrecut în jurul anului 13 î.Hr.[9]. A fost alabarh al Alexandriei, adică însărcinatul Imperiului Roman în colectarea taxelor. Protejat de Antonia, mama lui Claudiu, avea o legătură de prietenie cu ultimul, de vreme ce erau contemporani[10].
Averea sa era enormă. El a donat, conform lui Iosif Flaviu, argintul și aurul care acopereau porțile noului Templu din Ierusalim, construit de Irod cel Mare, dar care nu era terminat în timpul Patimilor lui Hristos, apostolii vorbind despre construcția sa în curs de desfășurare (Mc 13,1; Lc 21,5; In 2,20). În anul 35 d.Hr., Irod Agripa I a renunțat la Tiberiada în favoarea unchiului său Antipa și, având nevoie de bani pentru a duce la Roma o viață fastuoasă, a ajuns în Alexandria, unde Alexandru i-a împrumutat o sumă importantă. Aceste lucruri presupun existența unor relații strânse între familia Irozilor și cea a lui Filon, asupra cărora vom reveni.
Acest Alexandru Trezorierul a avut doi fii. Întâiul născut, Tiberius Julius Alexander e un personaj cunoscut deopotrivă. După ce-și va abandona credința iudaică, va intra în administrația romană în jurul anului 40, ajungând epistrat al Siriei în 41, apoi procurator al Iudeii în 45. Prefect al Egiptului sub Nero, va reprima o revoltă a iudeilor din Alexandria. Va contribui la ridicarea pe tron a lui Vespasian. Ulterior, va conduce asediul armatei romane asupra Ierusalimului, în 70 e.n. Filon îl va menționa într-una dintre operele sale, De animalibus. Îl regăsim aici în persoana unui tânăr cultivat, care deja a îndeplinit o misiune la Roma. Episodul trebuie să fi fost chiar înainte de intrarea lui în administrația romană, prin 39. Trebuie să fi avut aproximativ 25 de ani. Așadar, este născut prin 14 e.n.
Alabarhul a avut un al doilea fiu, Marcus Iulius Alexander, născut fără îndoială în anul 16 d.Hr. A murit prematur în 44. Este considerat un mare exportator alexandrin al numelui său nobiliar (A. Fuks). Dar cea mai uluitoare trăsătură a sa este transmisă tot de către scrierile lui Iosif Flaviu. A obținut mâna fiicei lui Irod Agripa I, Berenice. Aceasta a avut loc se pare grație sprijinului împăratului Claudiu. Episodul, o altă dovadă a strânsei legături existente între familia Irozilor și cea a lui Filon, a avut loc în anul 41 la Roma, într-un moment în care Filon era cu siguranță martor.
Fratele mezin al lui Filon este Lisimah. În De animalibus, are loc un dialog purtat între cei doi frați. Pe baza lui, Schwartz estimează nașterea lui în preajma anului 10 î.Hr.[11]. A fost de multe ori confundat cu alabarhul, datorită erorilor din manuscrisele lui Iosif. Fără îndoială, trebuie să-l identificăm cu un Iulius Lisimahus, care făcea parte din consiliul prefectului alexandrin Caecina Tuscus. Dialogul redat de Filon precizează că avea o fiică logodită cu vărul ei, Tiberius Julius Alexander.
Capul de afiș al acestor informații îl constituie fără îndoială relațiile dintre familia lui Filon și cea a Irozilor. Cu siguranță, prima reprezenta comunitatea internațională a bancherilor evrei; a doua, o aristocrație la fel de cosmopolită. Bătrânul Irod, fondatorul acestei dinastii, făcea parte dintr-o galerie de potentați orientali ai timpului, care-și petreceau o parte din viață la Roma, cheltuindu-și fabuloasele averi. Era totodată legat de Agripa, ginerele lui August. De aceea, numele lui Agripa va fi preluat de mai mulți membri ai familiei sale. Ne vom opri mai ales asupra fiului său cel mic, Irod Agripa I, și asupra fiicei acestuia, Berenice.
Schwartz presupune că între cele două familii, având în vedere practicile matrimoniale repetate, se poate să fi existat o paternitate comună[12]. Acest lucru nu putea avea loc decât prin intermediul Hasmoneilor, de care era legată Marian, soția lui Irod cel Mare. Până aici putem confirma informația furnizată de Ieronim, cum că Filon ar fi făcut parte dintr-o linie genetică sacerdotală[13]. Conchidem așadar că familia era de sorginte palestiniană, și că doar tatăl lui Filon ajunsese să se stabilească în Alexandria. Confirmarea acestui fapt o regăsim analizând originea cetățeniei romane a membrilor familiei. Această cetățenie era cu neputință de obținut de către iudeii alexandrini. Autorul parafrazat (Schwartz) susține că tatăl lui Filon avea deja această distincție la venirea sa în metropola egipteană. Suma acestor informații ne permite o determinare precisă a coordonatelor sociale și cronologice ale lui Filon. Estimăm nașterea sa în jurul anului 20 î.Hr. Conform celor zise însă, Schwartz datează nașterea sa ceva mai târziu. Dacă Alexandru Alabarhul e născut în jurul anilor 15-13 î.Hr., fiind fie întâi născut, fie cadet al alabarhului, trebuie să se fi născut în aceeași epocă. S-ar părea mai degrabă că a fost al doilea născut în familie. Putem estima deci nașterea sa în jurul anului 13[14].
Mediul familial l-ar fi putut orienta pe Filon înspre finanțe. Îi erau posibile până și cele mai mărețe ambiții. Grație poziției înalte a familiei sale, va putea viza responsabilități politice. Dar abia spre sfârșitul vieții îl vom regăsi jucând un rol în acest spectru, intrând în contact cu mediile oficialităților. Capriciile sale l-au orientat spre alte direcții. Mai ales înspre o viață filosofică.[15] Situația familiei sale i-a permis dobândirea unei educații complete. Numeroasele referiri pe care le face de-a lungul operei asupra culturii școlare organizate la Alexandria arată că Filon a parcurs toate aceste etape.
Filon, omul politic
Acest aspect al operei filoniene trebuie evaluat având în vedere situația evreilor din Alexandria. Pe de o parte, erau obiectul unei ostilități aprinse din partea populației păgâne, atât egiptene, cât și grecești. Această ostilitate avea un caracter sociologic, dar și unul religios. Vom reveni asupra manifestărilor concrete ale acestui anti-semitism în Alexandria, care l-au vizat într-o manieră directă și pe Filon. Această ostilitate se exprimă în aceeași măsură prin pamflete în care credința mozaică era prezentată de departe ca una grosieră și periculoasă: era ridiculizată istoria patriarhilor, era batjocorită circumcizia, era criticat refuzul adorării zeilor cetății.
Acest anti-semitism a atins apogeul în timpul vieții lui Filon. Îl regăsim în atitudinile preotului Cheremon, stoic și mistagog, care va ajunge sfetnicul lui Nero. Reprezentantul său principal era poligraful Apion, pe care Filon îl va regăsi la Roma, și care a scris o broșură foarte răspândită în epocă, îndreptată împotriva iudeilor. Acestei scrieri îi va răspunde Iosif Flaviu mai târziu într-o apologie, Contra lui Apion. Aceste atacuri erau cât se poate de periculoase. Riscau să ațâțe mânia maselor și să pericliteze creditul autorităților. Efortul lui Filon viza subminarea lor din rădăcină. Pe de o parte, el va justifica sfințenia patriarhilor și măreția practicilor de cult: acestea vor constitui obiectul Tâlcuirii Legii. Și, pe de altă parte, prezintă măreția monoteismului iudeu ca mobil al refuzului adorării zeilor sau împăraților.
Așadar, iudaismul a creat în epocă o atitudine apologetică îndreptată împotriva religiilor păgâne. Această atitudine va fi preluată de creștini în secolele ulterioare, când vor fi fost țintele acelorași atacuri. Celsius va ridiculiza istoria lui Iisus, îi va acuza pe creștini de practici barbare, le va reproșa lipsa loialității față de cinstirea zeilor cetății. Discursul lui Pavel în Areopag va face referire la apologiile iudee (FAp 17). Aristide, Iustin, Atenagora, Teofil, Origen au preluat în bună parte argumentația lui Filon și a apologeților iudei. Oracolele sibiline creștine vor prelua temele oracolelor sibiline iudaice.
Dar aceasta a restrâns sensul scrierilor esoterice ale lui Filon până la aceea de a nu vedea în ele decât o apologie negativă. Epocii căreia îi aparțin este, fără îndoială, cea în care prozelitismul evreu atinsese apogeul. Diaspora era mobilul providențial al propovăduirii lui Iahweh tuturor neamurilor. La Filon, această atitudine și-a câștigat expresia supremă. Iudaismul era propovăduit ca fiind religia adevăratului Dumnezeu, pe care toți oamenii vor trebui s-o adopte, și care se distinge de caracterul naționalist cu care era asociată. Cosmopolitismul reprezintă capul de acuzație adus lui Filon. El acceptă existența politică a Imperiului Roman. Ambiția lui precisă a fost aceea de a uni religia lui Israel, cultura greacă și statalitatea romană. A fost tentativa iudaismului de a realiza ceea ce creștinismul va realiza patru secole mai târziu[16].
Până aici, iudaismul alexandrin al lui Filon se detașează de iudaismul palestinian. Pentru iudeii din Palestina, naționalismul și religia constituiau un front comun. Fiii lui Avraam sunt poporul lui Dumnezeu. Suportau cu greu jugul politic al Romei. Acest naționalism, animat de zeloți, va crește în grandoare în timpul vieții lui Filon. Va sfârși prin a atrage chiar și pe esenieni. Va sucomba apoi odată cu catastrofa din anul 70. Filon nu a avut simpatii pentru acest particularism. Și nu e o întâmplare faptul că, în asediul din anul 70, nepotul său Tiberius Alexander se regăsea alături de Titus, ca șef al Statului Major.
Altfel, opera lui Filon atestă un universalism religios și un sens misionar profund. Dar asta ar însemna să nu i se recunoască personalității sale o preocupare interesată pentru interesele poporului său, și mai ales ale comunității din care făcea parte. Marea sa prestanță morală, recunoscută mai ales în mediile păgâne, precum și relațiile familiei sale trebuiau să-l fi pus într-o postură ingrată atunci când i se cereau intervenții în problemele politice. Asemenea poziții ar fi intrat în contradicție cu temperamentul său. Și nu pentru că nu ar fi fost interesat de problemele politice, cât pentru examinarea speculativă căreia le supunea. Evita să intre direct în aceste probleme, cu prețul suprimării pasiunii pentru contemplație și studiu. Au fost necesare presiuni din partea celorlalți membri ai comunității sale religioase pentru a face acest compromis.
El însuși s-a pronunțat asupra acestei probleme dureroase. În continuarea citatului de mai sus, loc în care vorbește despre idealurile înalte pe care le încerca în tinerețe, continuă: „Dar cel mai crud dintre rele, pofta care detestă binele m-a prins în cursă. Încercuindu-mă brusc, nu a cedat până când nu am ajuns să cad în vastul ocean al grijilor politice, care m-au prins și m-au copleșit. Le-am rezistat cu greu în acest timp, privind fix înlăuntrul meu, cu gândul la tinerețea mea, aspirația după viața spirituală. Mulțumită spiritului e de ajuns să privesc cu ochii sufletului, neștiut de nimeni – căci neplăcerile lumești au tocit puterea lor – dar suficient în acest timp, îmi întorceam privirea asupra mea, aspirând la o viață pură, fără grija celor rele”[17].
Când și-a început Filon viața politică? Textul pe care-l vom cita stă mărturie că aceasta s-a petrecut destul de timpuriu. Este incontestabil faptul că opera sa îl recomandă ca un cunoscător avizat al legilor. Această cunoaștere intră în atribuțiile unui rabin. Rabinii palestinieni foloseau la tâlcuirea legii, haggada, o cazuistică juridică, halakha. Se ridică problema dacă Filon s-a raliat acestor tradiții rabinice, o chestiune discutabilă. Heinemann crede că aluziile sale juridice se raportează la dreptul elenistic. Dar și această teză este contestată. Se impune totuși o evidență, aceea că Filon este o sursă pentru cunoașterea cazuisticii iudaice a timpului său.
Aceste cunoștințe de natură juridică i-au conferit lui Filon o anumită competență care l-a recomandat pentru exercitarea funcțiunilor publice. Nu există dovezi c-ar fi prestat o magistratură în comunitatea iudaică. Dar Goodenough insinuează că a fost însărcinat, sub controlul imperial, cu administrarea evreilor din Alexandria[18]. Acest tablou politic poate să fie unul redundant dacă avem în vedere slăbiciunea sa pentru speculațiile alegorice[19]. Dar, având în vedere mentalitatea rabinică, trebuie să admitem că cele două aspecte erau compatibile. David Daube a demonstrat că speculația și cazuistica aveau un trunchi comun în formația rabinilor. Trebuie să fi fost una din principalele note ale personalității filoniene. Nostalgia sa pentru singurătate nu i-a îngrădit gustul pentru o viață socială. Nu a fost nici pe departe mobilul unei mortificări, așa cum s-ar părea din scrierile sale.
Ambasada la Roma
Dacă nu știm atât de multe despre debutul carierei sale politice, cel puțin avem destule informații despre principala sa activitate politică, sinonimă cu ambasada condusă de el în 39 către împăratul Caligula pentru a întocmi protestul legat de abuzurile legatului Flaccus împotriva comunității iudaice alexandrine. Episodul, relatat de Filon în Contra lui Flaccus, a fost înregistrat și de către istoricul Iosif Flavius. Acesta este cel mai prețios cronicar al vieții lui Filon, deși scrie despre aceste lucruri în anul 39 d.Hr. Acesta îl ilustrează în contact cu mediul roman. Se cuvine să insistăm.
Episodul se încadrează într-un context mai larg, încă neelucidat, al relațiilor dintre evreii din Alexandria și populația indigenă egipteană. Aceasta din urmă era animată de un puternic curent antisemit. Acest curent era întețit și de politica de favoruri pe care romanii o aveau față de populația evreiască. Să luăm bunăoară cazul familiei lui Filon. Am precizat deja care erau relațiile dintre fratele său Alexandru și Roma, de vreme ce era unul dintre bancherii metropolei. Era, de asemenea, însărcinat cu perceperea taxelor din Alexandria. Cu siguranță, toate acestea nu făceau din el cea mai populară figură în rândurile populației indigene. Însă toate privilegiile romane îi puneau pe iudei la adăpost de actele de violență ale egiptenilor[20].
Această politică l-a avut corifeu pe Flaccus Avilius, pe care împăratul Tiberius l-a numit guvernator al Egiptului, prin 32. Filon însuși mărturisește despre buna guvernare a acestuia în timpul primilor ani. Dar, în 37, un eveniment grav îi pune funcția în pericol, moartea lui Tiberius și înlocuirea sa cu Caius Caligula. Flaccus făcea parte din familia lui Tiberius. Odată cu Caligula, fiul lui Germanicus, un alt clan a urcat la putere. Era acum riscul unei dizgrații. În acest moment apare o situație care nu avea cum să-i pună într-o postură favorabilă pe iudeii alexandrini sau pe membrii familiei lui Filon.
Acest eveniment îl privește pe Irod Agripa, ale cărui relații cu Alexandru, fratele lui Filon, le-am precizat mai sus. Irod Agripa era o companie apreciată de Caligulași făcea parte din clanul său. Aceasta i-a atras dizgrația lui Tiberius, care l-a făcut prizonier. Urcarea pe tron a lui Caligula marchează o întoarcere norocoasă a destinului. Caligula îl va elibera, îl va numi preot și îi va da vechiul regat al unchiului său Filip, Abilenia, care se întinde în nordul Transiordaniei, de la Calcis la Damasc. Unchiul său Irod Antipa era atunci tetrarhul Galileii. Era acum egalul fratelui său, după ce o expulzase pe sora sa Irodiada.
Optsprezece luni după nominalizarea sa, Irod Agripa avea să se ocupe de întregirea regatului său. Va face o escală la Alexandria, unde îl va contacta pe fratele lui Filon, prietenul său Alexandru. Filon spune că acesta a călătorit cu simplitate. Dar acest lucru e uimitor ca venind din partea personajului în discuție. Pare de netăgăduit faptul că, înainte de a-și începe călătoria din îndepărtatul regat, nu a rezistat tentației de a afișa un fast orbitor prietenilor săi alexandrini care-l cunoscuseră și în mizerie, împrumutându-l cu bani.
Ori, Flaccus nu putea găsi nimic agreabil în aceste condiții. Deși a fost la un pas de dizgrație, steaua lui Agripa s-a arătat din nou. S-ar părea că era plin de amărăciune. Din afară Agripa afișa o imagine cât se poate de bună. Era o practică politică inspirată. Dar intențiile sale ascunse erau mistuite de setea de revanșă. Această ocazie i-a fost oferită de către populația păgână a Alexandriei, deloc favorabilă evreilor. Luxul etalat de Agripa, relațiile sale cu Alexandru aveau darul de a ațâța resentimentul popular.
Alexandria era fieful cinicilor. În colimatorul acestora aveau să intre Irozii. Agripa s-a făcut obiectul de primă pagină al bârfelor epocii: „Regele, relatează Filon, descinzând zilnic în gimnaziu, a devenit obiectul bufoneriilor și al sarcasmelor: a devenit sursa de subiecte a pantomimilor și a altor farseuri care au compus pe seama lui tratate satirice” [21]. Aceste evenimente vor atinge apogeul când mulțimea, condusă de un nebun inconștient, Carabas, s-a adunat la gimnaziu. Acolo, i-au pus lui Irod o diademă de hârtie pe cap, o rogojină pe spate, o trestie în mână, în timp ce mulțimea exaltată îl saluta ironic, ca pe un rege. Această scenă de batjocură o evocă fidel pe cea a cărei victimă a fost Hristos (Mt 27,27-31; Mc 15,16-20).
Nu există temei pentru a presupune că episodul a fost provocat de Flaccus, așa cum sugerează Filon. Dar ce se știe cu siguranță e că acesta nu l-a consolat în niciun fel. Se subînțelege că Filon resimțise acest fapt ca pe o jignire. Nu numai că cel ridiculizat de către păgâni era un potentat iudeu, dar acest rege mai era și oaspetele fratelui său. Ridicolul situației putea să-l implice și pe el. Și aceasta se resimte din relatarea pe care o dă acestui eveniment. Mai reiese și faptul că Filon aștepta de la Flaccus o atitudine care să-l fi împăcat pe Irod: „De ce nu s-a trecut la represalii pentru aceste jigniri aduse unui personaj atât de înalt? Cel care putea face acestea, nu numai că nu a împiedicat răul, dar s-a și făcut pricină lui”[22].
Incidentul în sine nu a avut atâta importanță. Dar îl regăsește pe Flaccus în cercurile antisemite ale cetății, într-o ipostază nouă. Or, situația lui Flaccus era amenințătoare. Nu putea aștepta nimic de la evreii solidari cu adversarul său, Agripa. Sprijinul populației păgâne a orașului putea să-i fie de real folos. Câteva elemente păgâne ostile evreilor își regăseau interesele în această stare de fapt. Filon îi nominalizează pe trei dintre ei. Dionisie, asupra căruia nu mai există alte date, Lampon, un însărcinat cu probleme juridice, și mai ales Isidor, un intrigant ce se regăsea în fruntea mai multor societăți obscure. Aceștia îi vor fi promis lui Flaccus sprijinul, în schimbul girului reciproc în atacarea evreilor. De aici a pornit o serie de atacuri asupra lor. Primul a fost propunerea de a se ridica statui ale lui Caligula în sinagogi. Ideea era plină de viclenie. Într-adevăr, primirea pe care i-a făcut-o populația lui Agripa, prietenul său, risca să-l indispună pe Caligula. Propunerea a reprezentat o manieră abilă de a-i face pe plac, dar și o ocazie pentru Flaccus de a se așeza într-o poziție favorabilă în raport cu el. Iar propunerea a fost aprobată. Dar nici că putea exista vreuna mai odioasă pentru evrei. „A fost, ne spune Filon, crima cea mai abominabilă”. Lovea evreii în punctul cel mai sensibil, în poziția față de idolatrie. Refuzul lor implica închiderea sinagogilor.
Flaccus a intervenit mai apoi prin editarea unui document în care-i va declara străini. Acest edict a rezolvat problema aprinselor controverse. Implica acest lucru ca evreii să aibă drept de rezidență în cetate, de vreme ce erau cetățeni romani? Iată o problemă ridicată de Schurer. Implica retragerea dreptului lor de domiciliu? A doua ipoteză pare mai veridică. Epistola lui Claudiu către alexandrini, descoperită odată cu un papyrus și publicată de H.-I. Bell, pare să susțină a doua supoziție. În orice caz, decizia lui Flaccus a transformat situația evreilor într-una cât se poate de precară, aducându-i în pragul unui veritabil pogrom.
E ușor de intuit ce avea să urmeze. Alexandria avea să fie teatrul acestui masacru. Data declanșării lui a fost înregistrată cu certitudine de Filon, odată cu începerea doliului după Drusilla, sora lui Caligula, în august 38. Evreii s-au refugiat într-un singur cartier, cel al Deltei. Încolțiți în ghetou, aveau să moară înfometați. Cei care încercau să iasă erau masacrați, arși de vii, târâți pe drumuri, crucificați. Femeile erau târâte în teatre, unde erau obligate să mănânce carne de porc. (Deut 11,7). Cele care refuzau erau duse la moarte.
Departe de a stopa aceste abuzuri, Flaccus era cel care le încuraja. A continuat dispunând percheziționarea caselor evreilor pentru a descoperi arme. Filon a sesizat că astfel de percheziții au fost anterior făcute și egiptenilor, dând roade. Dar la evrei nu s-a descoperit nimic. Pe de altă parte, evreii au trecut peste Flaccus, pentru a trimite la Roma o adresă cu urări de bine lui Caligula. Și aceasta, cu siguranță în 37. Dar Flaccus, care din acel moment a trebuit să-și cenzureze politica ulterioară, a încercat să o intercepteze. Când Agripa a trecut prin Alexandria, în 38, Filon i s-a plâns și i-a cerut să ducă scrisoarea la Roma, explicând totodată motivele întârzierii.
Flaccus intenționa prin acestea exterminarea evreilor în stil imperial, într-un mod care-l viza și pe Agripa. Dar a început aceste represalii fără sprijinul acestuia și, mai ales, fără suportul susținut al împăratului. Caligula nu va uita faptul că Flaccus făcea parte dintr-o partidă adversă. Manevrele sale nu au făcut nimic. Urmau să vină represaliile asupra sa. Mandatul i s-a terminat în 38. Înainte de a merge la Roma pentru darea de seamă de la sfârșitul mandatului, Caligula l-a făcut să rămână pe loc la Alexandria prin intermediul unui centurion trimis în acest scop de la Roma. Era, notează Filon, în toiul sărbătorii Corturilor. Evreii nu au putut sărbători în acel an datorită persecuțiilor la care erau supuși. Dar au petrecut noaptea în rugăciune și dimineața, nemaiavând sinagogi, au purces la malul mării pentru a-L slăvi pe Dumnezeu.
Astfel s-au împlinit aceste săptămâni dramatice din august – septembrie 38, cele mai tragice pe care le-a trăit Filon. Aceste experiențe fac obiectul opusului Contra lui Flaccus. În primăvara lui 39 însă, va începe un nou episod din viața lui, sursa unui alt opus, Legatus Caius. Situația evreilor a rămas în continuare una precară. Două mari probleme îi priveau înainte de toate. Prima, era aceea a statuilor împăratului în cultul zilnic. Își doreau să convingă că venerarea statuilor era împotriva principiilor credinței lor. A doua, se lega de statutul lor politic. Poate că era momentul să-și recapete dreptul la rezidență, drept pierdut în toiul evenimentelor ce tocmai se întâmplaseră. Și mai ales voiau să-i declare lui Caius loialitatea civică.
Așadar, s-a desemnat o delegație, în fruntea căreia era Filon. Acest fapt mărturisește cât se poate de clar despre rolul pe care îl juca în cadrul comunității evreiești și lasă loc supozițiilor legate de conduita sa din timpul pogromului, atitudine ce-l va fi impus și mai mult în mijlocul comunității. Pe de altă parte, relațiile familiei sale, rudenia sa cu Agripa, cultura sa înaltă, toate acestea l-au impus ca prim apologet în fața curții romane. La începutul anului 40, delegația s-a îmbarcat pentru Italia. Trebuie să fi rămas acolo până pe la mijlocul anului 41. Îndelungata perioadă pe care Filon a petrecut-o la Roma a fost împlinită mai ales de scopul pentru care venise. Dar a fost totodată și ocazia unor contacte cu mediile culturale romane.
Cu siguranță avea o misiune cât se poate de dificilă. În cele din urmă, atitudinea dură a lui Caligula împotriva evreilor părea să se schimbe. Obsesia îl cuprinsese treptat. Filon descrie cu lux de amănunte simptomele fobiei împăratului. În aceste condiții, acesta vedea în decizia prosemită o provocare a oponenților săi antisemiți. În aceasta consta principala motivație a refuzului propunerii lui Filon.
Păgânii din Alexandria vor fi profitat cu abilitate de politica evazivă a împăratului. În același timp cu cea a iudeilor, și ei au trimis o delegație la Roma, care să le reprezinte interesele. Îi cuprindea printre membrii săi pe doi adversari înfocați ai iudeilor, pe Isidor, omul societăților obscure, „thiasele” și Aion, care a publicat un manifest împotriva iudeilor, căruia trebuia să-i răspundă Iosif Flaviu, istoricul, dar și prietenul lui Agripa II. Mesajele partidei adverse au intrat în contact cu familia lui Caligula, mai ales datorită egipteanului Helicon, șambelanul împăratului, care-l însoțea pe împărat „la joacă, la pat, la masă, la baie”, amuzându-l pe suveran cu bufoneriile sale, mai ales cele ce-i ironizau pe evrei.
Așa se face că ambasadorii evreilor l-au regăsit pe împărat ca adversar fățiș. Ajunși în primăvara anului 40, au fost nevoiți să aștepte întoarcerea lui Caligula din Galia. Acesta a revenit în septembrie. Delegații i s-au prezentat pe Câmpul lui Marte. Deși i-a salutat favorabil, audiența întârzia să aibă loc. Filon, văzând cum alte delegații i-o luau înainte, a simțit că ceva rău se întâmplase. Evreii înțeleseseră motivul cât se poate de bine. Pe când evreii își așteptau rândul într-una din zile, s-a împânzit vestea deciziei lui Caligula de a introduce o statuie în templul din Ierusalim. Acum, totul părea pierdut.
Filon, salvator al comunității sale
E evident că în aceste condiții ambasada trebuia să fi obținut satisfacții depline. Altfel, până și la Alexandria situația începuse să se schimbe. Cum s-a auzit de moartea lui Caius, evreii au pus mâna pe arme – ceea ce arăta, în ciuda protestelor lui Filon, că posedau câteva arme – masacrând la rându-le egiptenii și grecii. Claudiu a intervenit mai apoi cu o serie de decrete ce asigurau iudeilor recunoașterea drepturilor lor, îndemnând totodată la o conviețuire pașnică pe viitor. Mai mult ca sigur că Agripa și Filon au fost autorii indirecți ai acestor texte. Aceste decrete au reprezentat de fapt obiectul misiunii lor.
Primul dintre ele, a fost un edict emis pe la mijlocul anului 41, și pe care ni l-a transmis Iosif Flaviu[23]. Împăratul a reiterat faptul că iudeii și alexandrinii au coabitat din vechime, de vreme ce atât unii, cât și ceilalți au drepturi civice recunoscute de împărat, lucruri care până aici dau dreptul iudeilor de a-și respecta obiceiurile. A făcut astfel referire la insurecția alexandrinilor împotriva iudeilor sub Caligula, condamnând pretenția acestuia din urmă de a pretinde adorarea sa ca zeu. A mai cerut ca iudeii să fie repuși în drepturile lor tradiționale și ca cele două părți să trăiască în pace.
Acest prim document a fost redactat în anul 41. Mai apoi, Claudiu a primit delegațiile, atât cea iudee, cât și cea păgână, venite din Alexandria spre a-i aduce felicitări. Trebuie să fi mulțumit atât unora, cât și celorlalți. Un al doilea text, datat în 42, este Epistola către alexandrini, descoperită și publicată în 1921, de către Idriss Bel. Ea vorbește despre delegația egipteană, nominalizându-i pe cei unsprezece membri ai săi. O primă parte autorizează dărâmarea statuilor din Alexandria ridicate în cinstea împăratului. Împăratul mai cere să nu i se ridice templu în cinstea sa și nici să-i slujească preoți. Aceasta e o reacție la cultul lui Caligula.
O a doua parte va lua poziție la evenimentele din pogromul anului 38. Împăratul ascultase explicațiile ambasadorilor, precum și pe cele ale părții adverse. Aceasta relevă faptul că evreii într-adevăr trimiseseră o delegație. Împăratul îi îndeamnă pe alexandrini să conviețuiască pașnic cu iudeii, prescriind sancțiuni în cazul reluării persecuțiilor. Va fi specificat dreptul iudeilor de a-și practica în continuare cultul.
Pe de altă parte, referindu-se la contraatacul anului 41, a cerut evreilor să se bucure de drepturile ce le-au fost recunoscute, dar să nu mai trimită alte ambasade afară de cele oficiale, și să conviețuiască pașnic cu celelalte neamuri.
Claudiu va proba intențiile sale serioase legate de respectarea acestor decizii. Câțiva ani mai târziu, alexandrinii au reluat atacurile asupra iudeilor. Agitatorii, odată în plus Lampon și Isidor, au fost chemați la Roma și judecați de față cu Claudiu. Aceștia au încercat să-i tragă de partea lor pe Agripa al II-lea, fiul lui Irod Agripa și fratele lui Berenice. Papirusul conținând actele acestui proces a fost publicat de P. Musurilo, în 1953. Sentința procesului – condamnarea la moarte a celor doi instigatori. Filon putea mărturisi acum că Dumnezeul iudeilor veghează asupra supușilor săi persecutați.
În cele din urmă, Filon va intra fericit în Alexandria, la sfârșitul anului 41. Ne putem închipui cum a fost primit. Fusese salvatorul comunității evreiești. Îi rămânea acum să-și desăvârșească opera și să tragă lecțiile de rigoare. Atunci a scris Contra lui Flaccus, dedicată noului guvernator roman al Alexandriei, și Legatione, adresată lui Claudiu. În aceleași tipare, un secol mai târziu se vor consacra Apologiile creștine, dedicate în majoritatea lor, împăraților. Filon avea pe atunci mai bine de șaizeci de ani.
Apologia pro Iudaeis
Este, după cum am afirmat mai sus, o parte componentă a delegației, a argumentației prin intermediul căreia dorea să dovedească faptul că poporul evreilor este un popor supus față de lege și stăpâniri. Și nici nu putea alege o cale mai bună decât cea prin care el dovedește supușenia poporului față de Legea Domnului, iar cel care respectă Legea Domnului știe să respecte legile stăpânirilor încuviințate de Dumnezeu în scop mântuitor. Este interesant titlul pe care-l dă: „Hypoteica”, poate pentru faptul că utiliza surse neaccesibile auditorului, dar, după spusele lui Eusebiu, el realizează „un discurs apologetic adresat ipotetic acuzatorilor poporului evreu în care afirmă despre evrei că strămoșul lor, fondatorul neamului, a fost caldeu; că poporul a emigrat din Egipt, într-un moment în care deveniseră prea numeroși și pământul nu-i mai putea cuprinde, moment în care Însuși Dumnezeu a început să facă cunoscut prin vise și viziuni faptul că este voia Lui ca poporul să plece din Egipt. Că în timpul acestei emigrări au fost conduși de un bărbat pe care l-au acuzat adesea de înșelătorie. Filon consideră că l-au acuzat pe bună dreptate de înșelătorie, dar prin aceste înșelătorii el a salvat poporul și i-a adus bunăstare. Totodată, acest lider a ținut poporul mereu supus sieși. În această situație, Filon întrevede două posibilități: ori că această personalitate era înzestrată cu darul cuvântului, cu acele calități care o făceau capabilă să biruiască dificultăți care păreau să ducă la distrugerea poporului. Pe de altă parte, se pune problema poporului care s-a lăsat condus: erau evreii din fire supuși sau Dumnezeu îi făcuse să fie supuși, fiindu-le El Însuși conducător? Oricare dintre cele două variante este, în viziunea lui Filon, temei de admirație față de acest popor”.
Argument suficient și clar că acest popor cunoaște supunerea față de lege, față de stăpânire. Supunerea îi aduce asupră-și iubirea lui Dumnezeu, a Celui față de care este supus, deci și în cazul de față ar trebui să-i atragă prețuirea imperatorului.
„Felul în care poporul s-a instalat în pământul făgăduinței arată că este iubit de Dumnezeu, dar și iubitor de Dumnezeu. Altfel nu se explică faptul că au ocupat Canaanul fiind puțin numeroși și cu totul nepregătiți pentru luptă. Apoi, legile admirabile impuse poporului determină exercițiul virtuții, conducătorul care le transmite poruncile divine este ascultat ca vorbind în numele lui Dumnezeu și poruncile sunt împlinite în consecință. Filon expune caracterul limpede al poruncilor și asprimea pedepselor ce trebuie aplicate fără amânare. De asemenea, vorbește despre nenumăratele legi date poporului: legi privitoare la relațiile dintre stăpân și sclav, din sânul familiei, dintre membrii poporului; despre voturi, făgăduințe și caracterul lor irevocabil; despre sărbători și modul respectării lor. Vorbind despre odihnă, Filon insistă pe prevederile privitoare la Shabat, an shabatic și an jubileu, dezvoltând ideea că nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru poporul său este cea care determină respectarea cu strictețe a acestor momente.”
Iată cum plinirea legilor divine aduce cu sine înțelegerea situațiilor istorice și oferă nu numai argumente cu privire la firea unui popor, ci și elemente practice prin care acest popor poate contribui la pacea și bunăstarea imperiului. Corpusul acesta al pledoariei lui Filon trebuie să fie foarte consistent, având în vedere extrem de bogata parte din Pentateuh, care este invocată (Ieșire, Levitic, Numeri și Deuteronom). Aceste legi întrupate conduc la direcționarea cugetului uman către cele ale sfințirii, ale desăvârșirii. Și în acest sens vine cu argumentul Esenienii.
„Despre esenieni Filon vorbește cu nemăsurată admirație. El afirmă că sunt foarte numeroși în Iudeea, putând fi întâlniți pretutindenea. Secta nu e formată pe temeiuri ereditare, fiecare alege în mod liber să adere la structurile ei, din admirație pentru virtuțile practicate în interiorul ei de către toți membrii. Filon amintește câteva rigori specifice esenienilor: nu sunt primiți în cadrul sectei copiii și tinerii, adică cei încă supuși schimbărilor datorate vârstei, ci membrii sunt toți adulți. Și aceasta pentru că adulții nu mai sunt purtați de voile trupului, nu sunt influențați de pofte, sunt așadar făpturi care se bucură de libertate autentică; esenienii lucrează ca viața lor să se desfășoare în deplină libertate: niciunul nu lucrează pentru a aduna averi sau posesiuni de vreun fel, ci tot venitul este adus în comunitate și membrii sectei se bucură de venitul comun. Locuiesc împreună, și tot ceea ce fac, fac spre binele întregii comunități. Fiecare are rolul, munca lui, lucrează fără încetare și nu invocă asprimea vremii pentru evitarea sarcinilor. Lucrează de la răsăritul soarelui până la apus, bucurându-se de munca lor asemenea sportivilor, considerând munca mai avantajoasă decât simplul exercițiu fizic, pentru motivul că poate fi practicată și când omul a depășit vârsta vigorii trupului. Munca e considerată un avantaj în viață, o plăcere pentru suflet și trup. Toată munca esenienilor este direcționată numai spre obținerea celor absolut necesare susținerii vieții. Fiecare predă câștigul său celui desemnat de comunitate pentru a cumpăra cele de trebuință. Filon spune despre ei că se mulțumesc cu aceleași mâncăruri în fiecare zi, fiind iubitori de simplitate și moderație, dușmani ai extravaganței pe care o înțeleg ca boală a sufletului și a trupului. Dar nu numai mâncarea, ci și îmbrăcămintea lor este la fel, simplă și aceeași la toți; ceea ce aparține unuia este al tuturor, și ceea ce aparține comunității aparține și fiecăruia în parte. Cei bolnavi sunt îngrijiți din resursele comunității și, mai mult, prin grija întregii comunități. Cei bătrâni, chiar dacă nu au urmași după trup, sunt îngrijiți cu multă afecțiune și respect de către membrii comunității. Membrii sectei resping căsătoria în temeiul caracterului femeilor care, prin felul lor de a fi, anulează libertatea omului, făcându-l din om liber, sclav. Filon încheie afirmând că acest mod de viață al esenienilor este de invidiat, și că, într-adevăr, el este apreciat nu numai de oamenii simpli, ci chiar de către regi.”[24]
Am extras acest op filonian pentru a arăta faptul că discursul apologetic ar trebui să fie unul martiric, unul care evidențiază căile și practicile prin care credința devine lucrare în câmpul poruncilor lui Dumnezeu, lucrare prin care se atestă evidența Proniei, evidența faptului că Dumnezeu este conducătorul tuturor. Prea adesea se invocă azi diverse structuri cronologice și calupuri istorice ca argumente ultime, nu credem că este cea mai potrivită cale, credem însă că a căuta să arăți lumii semnele intervenției lui Dumnezeu în istorie este cea mai bună și mai autentică Apologie. Dreptatea noastră nu o putem găsi decât plinind dreptatea lui Dumnezeu.
[1] Dumitru Abrudan, „Filon din Alexandria și însemnătatea sa pentru exegeza biblică vechi-testamentară”, MA 3-4 (1985), 187.
[2] Philon din Alexandria, Viața lui Moise (București: Hasefer, 2003), 83.
[3] Philon din Alexandria, Viața lui Moise, 85.
[4] Abrudan, „Filon din Alexandria,” 189.
[5] Filon din Alexandria, Viața lui Moise, 7.
[6] Folker Siegert, Iudaismul, unitate și diversitate. Originile Creștinismului (Iași: Polirom, 2002), 66. La Assuan, pe valea Nilului, a existat un templu iudaic, dispărut după secolul al IV-lea î. Hr.
[7] Iosif Flaviu, Antichități iudaice, XIX, 5, 2.
[8] Estimări mai recente se opresc asupra cifrei de 180.000 de iudei, o treime din totalul populației capitalei. În Imperiul Roman evreii constituiau o minoritate importantă, aproximativ a șaptea parte din populație. Joseph Modreyejewski, Un iudaism de expresie greacă. Originile Creștinismului (Iași: Polirom, 2002), 91.
[9] Schwartz, Note sur la famille, 595-6.
[10] Iosif Flaviu, Antichități iudaice, XIX, 5, 1.
[11] Schwartz, Note sur la famille, 601-2.
[12] Schwartz, Note sur la famille, 596.
[13] Philon din Alexandria, Comentariu alegoric al Legilor Sfinte după lucrarea de șase zile, trad. Zenaida Luca (București: Paideia, 2002), 12.
[14] Schwartz, Note sur la famille, 599.
[15] Ioan Chirilă, Qumran și Mariotis, două sinteze ascetice (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2000), 51.
[16] Filon dinn Alexandria, Viața lui Moise, 16.
[17] Filon, De specialibus legibus, I, II, 3-4.
[18] Goodenough, An introduction to Philo Judaeus (Oxford: New Haven, 1940), 79.
[19] „Filon este socotit pe nedrept părintele gnosticismului”, J. Jones, Gnosis und Spatantike Geist, II – Chirilă, Qumran și Mariotis, 50.
[20] Statutul comunității iudaice era de politeuma, comunitate autonomă a iudeilor elenizați; în raport cu pământeanul egiptean, iudeul era un emigrant, asemenea atenianului sau macedoneanului. Harl, Alexandria, creuzet al culturilor,100.
[21] Filon, Adversus Flaccus, 34.
[22] Filon, Adversus Flaccus, 8, 57.
[23] Iosif Flaviu, Antichități iudaice, XIX, 5,2.
[24] Parafrază după The Works of Philo, complete and unabridged, trad. C. D. Yonge, Hypotetica, Apology for The Jews (Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1993), 742-6.
